Ortopedie pediatrica (I) – un serial pentru linistea noastra

Rezumat. Daca aveti dubii sau suspiciuni, frici sau indoieli despre rahitism, displazie de sold, picioare cracanate sau “in X”, mers pe partea interioara sau exterioara a talpii, mers pe varfuri, torticolis, picior plat, dureri de crestere, schiopatare, incaltamintea copiilor sau alte tulburari de mers si probleme de ortopedie pediatrica, iata un serial cu posibile raspunsuri.

In serial am citat din cartea “Patologia ortopedica a copilului pana la varsta de sase ani” si din conversatiile mele cu autorul ei, Prof. Univ. Dr. Mihai JIANU.

Serialul e scris cu recunostinta si cu iubire pentru Prof. Jianu, care – desi specializat in chirurgie si ortopedie pediatrica – m-a vindecat de fapt pe mine, adult al anului 2010, proaspata mama, de una dintre afectiunile dure ale mamiciei: FRICA de “problemele” de ortopedie ale primului meu copil. Prof. Jianu este un indelung experimentat si incercat chirurg si ortoped pediatru, a carui umanitate m-a miscat și al carui umor m-a vindecat.

Fara FRICA. La primul copil am fost paralizată de frică la fiecare pas, de asta am și făcut atâtea greșeli: de frică, nu de neștiință. La al doilea am descoperit ca nu exista copil bolnav in familie sanatoasa si asta m-a ajutat sa pasesc ferm pe Cararea Vindecarii:
– am renuntat sa imi mai hranesc frica
– am renuntat la dependenta de “cineva din afara” care sa imi dea in permanenta solutii si cunoastere
– am renuntat la zgomotul exterior care sa imi spuna mereu ce am de facut. M-am acordat increzatoare la vocea discreta a intuitiei materne, o vibratie care nu m-a tradat NICIODATA.
– m-am documentat, dar am avut incredere ca in mine s-a aflat dintotdeauna cunoasterea, si nu in afara mea, ca e nevoie doar sa imi reamintesc.
– am inteles cum functioneaza organismul uman, inainte de a ma arunca sa “il repar”
– am ramas permanent incredintata ca tot ce vine de la viata face parte dintr-un puzzle compus dupa Legea Universala a Binelui.

Daca doriti sa aprofundati, am acordat fricii si intuitiei feminine cateva capitole in cartea  Diversificarea, pur și simplu.

***

Cum a inceput? Serialul a pornit de la intrebarea de ieri a unei mame: “Ecografie de sold. Voi ati facut copiilor? Pe noi ne-a trimis doctorita insa am amanat. Am mers azi cu bebe de 5 luni si ne-a zis doctorita ca e prea tarziu pentru ecografie acum si ca trebuie sa il ducem sa ii faca radiografie. Sunt tare suparata, chiar nu vreau sa ii fac radiografie insa as vrea sa stiu si ca n-are probleme.”

Inainte sa actionam sub imperiul “fricii de boala”, una dintre cele mai banoase frici pentru industrie si una dintre cele mai paguboase pentru sanatatea si pentru buzunarul nostru, sa cerem macar o a doua opinie, a unui alt specialist. Pentru ca o informatie poate fi usor combatuta cu o informatie contrara, dar altfel sta treaba cand in joc intervine experienta cazuistica, daca mai e si sustinuta de timp!  Mai cereti o opinie inainte sa radiati sau sa expuneti copilasii la investigatii si manevre stresante (poate inutil) si inainte sa va faceti ORICE FEL DE GRIJI, sa va risipiti energia si sa va transformati inutil in consumatori fideli de servicii si produse medicale!

***

Experienta mea. Torticolis congenital (capul inclinat spre umar sau “gat stramb”). Cand s-a nascut Pavel, acu’ mai bine de 5 ani, neonatologul ne-a informat ca “din pacate are torticolis.”. Habar nu aveam ce e, cu toate astea mi-a cazut cerul in cap cand am auzit. Si o zgaiba daca era sa fie, tot griji imi faceam. Ca asa am fost la primul copil, nah! Ma obseda o singura intrebare, dealtfel nerelvanta, consumatoare de energie si de sanatate: “De ce tocmai copilasul NOSTRU sa aiba “ceva”?”.  Acum imi vine sa rad, dar nu e de ras, ca asa incepe drumul catre boala, cu stres indus subtil. Pentru ca permitem asta! (Desigur ca cel mai usor e sa dam vina pe industria farma si pe cea medicala, pe sistem in general, dar ei nu fac altceva decat sa capitalizeze pe lipsa noastra de reactie: parca suntem meduze esuate).

L-am stresat pe Pavel (desi la vremea respectiva credeam ca ii fac bine) vreo 10 luni cu masaje, gimnastica speciala si manevre de tot felul pana cand, dezamagita ca nu apareau progrese, am hotarat sa intreb si un neurolog pediatru. Vizita a inceput in forta: “Doamna, ecografie la creier i-ati facut pana acum? Copilul are retard! Trebuie operat: acest torticolis va duce la o dezvoltare asimetrica si poate cauza mai tarziu o pareza faciala, nu isi va mai putea misca muschii gatului, ai fetei, nu va mai deschide ochiul de pe partea afectata …” si de aici s-a rupt filmul, nu mai stiu nici ce-a spus, nici ce-a scris. Totul se invartea in jur si si auzeam un vuiet in urechi, in timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi si sufletul de revolta. Priveam la copilul meu frumos si vesel, cu ochi limpezi si albastri acoperiti de gene uriase ca aripile unui fluture si nu-mi parea ca are vreo legatura cu personajul din scenariul apocaliptic al doctoritei.

Am iesit din cabinet, am achitat consultatia si m-am uitat la Calin, sotul meu, care il purta pe Pavelas cel vesel pe umeri (iar eu pe Petru in burtica): “Fii serioasa, printeso! Copilul nu are nimic!” a spus el pufnind in ras. Si-am mers, exclusiv spre linistirea mea, la Prof. Jianu. Dar ce bine am facut, ca uite, acum va pot povesti si va pot da – pana cand cei aflati in cautari va si gasiti resursele interioare – un punct de sprijin.

Ajungem la cabinet. Intram. Pavel, copil sensibil, simte imediat vibratia oamenilor si reactioneaza in consecinta. Era fericit, linistit. Zic:
“Domnu’ doctor, sa vedeti, copilul are torticolis…”
“N-are, doamna niciun torticolis. Are pozitie defectuoasa a capului, din cauza pozitiei intrauterine!”, ma intrerupe prof. Jianu cu intentia de a-mi curma jalea si frica.

Cumva se potrivea ce imi spunea, dar vezi bine ca noi, mamele, nu ne lasam cu una cu doua, mai ales daca lucrurile par simple… Subestimam simplitatea uneltelor si a explicatiilor care ne sunt puse la dipozitie. Parca am avea o intelegere cu o forta distructiva care sa ne tina mereu pe jar, sa ne fure permanent linistea si increderea, cautand si sadind in minte semintele indoielii.

“Stati putin sa va spun”, insist eu, “am adus si poze!”
“Nu am, doamna draga nevoie sa vad nicio poza. Copilul nu are nimic grav, pozitia se corecteaza de la sine pana la 13 luni, nu mai stresati copilul si nu va mai stresati nici Dumneavoastra!”.

Si asa a fost, i-a disparut ca prin minune pana la un an! Inainte sa plecam imi zice:
“Va astept la control la doua luni dupa ce incepe sa mearga!”
“Aoleu!” fac impacientata “e ceva rau?”
“Nu-i, doamna, nimic. E un simplu control. Pana atunci insa nu uitati: fara ghete cu glezna, cat mai mult in picioarele goale!”
Am ascultat si practicat in toate anotimpurile, chiar si iarna. Despre mersul descult prin zapada am facut si o demonstratie video.

Ce fel de incaltaminte sa cumparam copiilor? Iata ce ne-a recomandat domnul doctor: ”FARA GLEZNA, FARA TALONETE! FARA PREMERGATOR! Cat mai mult descult, iarna sau cand e rece cu sosete antiderapante. Ne-a explicat cum ghetele, sandalele cu glezna (si premergatorul) sunt ”cea mai mare prostie”. Glezna copilului trebuie sa se intareasca prin exercitiul mersului si de la sine. Daca este sustinuta non stop de incaltaminte, e posibil sa ajunga la 3 ani cu articulatiile si muschii nedezvoltati.”

In privinta pantofilor, ne-a recomandat exclusiv pantofi cu talpa ”foooarte moale si foooarte flexibila, eventual de piele intoarsa”. Pavel a refuzat categoric orice incaltaminte in momentul in care a inceput sa mearga. Era decembrie, nu stiam ce solutie sa gasim, pentru ca era iarna grea si nu se mai putea pe gheata cu talpile goale. Asa ca a purtat o vreme … opinici 🙂 , pe care le-am cumparat de la Muzeul Taranului. Am găsit mai târziu pantofi pentru primii pasi si nu i-a mai dat jos. Incepand cu luna iunie am renuntat complet la sosete.

Apropos de sosete: taiati-le elasticul. Am invatat de la dr. Laza asta. Toate sosetele, inclusiv cele pentru copii, au un elastic tare, care obstructioneaza circulatia si cauzeaza in timp probleme serioase. Cautati sosete largi sus, in forma de palnie adica sau cu elastic fooooarte slab. Sau taiati-l fara mila. Eu asa am procedat, chiar daca arată haotic… Sanatatea copilului e mai presus si ce cred altii despre mine sau despre noi este irelevant in ecuatia evolutiei sufletesti.

***

Calcatura cu glezna spre interior. A inceput Pavelas al nostru sa mearga singur pe la 13 luni. Am mai asteptat doua luni si iaca, la 15 luni ne prezentam ascultatori la control. Intre timp adunasem o lista de nelinisti, care inventate de mine, care preluate de la diversi “binevoitori”. Abia asteptam sa i-o prezint domnului doctor si sa vad: la astea ce mai avea de zis? Rahitism = coaste evazate, picioare curbate. Calcatura cu glezna spre interior, coloana cam proeminenta, hernie ombilicala …

Buna ziua, buna ziua, Pavel incepe inspectia prin cabinet, eu il descalt si-ncep cu jalea si oftatul: “Domnu’ doctor, calca cu glezna spre interior!”.
“Hahahaha! Pai de ce credeti ca v-am chemat, doamna la doua luni dupa ce incepe sa mearga? Pentru ca stiam ca o sa va speriati si o sa va repeziti la ghete cu glezna!”

Mi-a explicat ca pana la 3 ani se va corecta, ca in niciun caz ghetele cu glezna nu sunt solutia, pentru ca glezna si tot ceea ce o inconjoara trebuie sa lucreze, ca sa se intareasca musculatura si articulatiile. Copii trebuie sa mearga cat mai mult desculti, in picioarele goale, fara sosete adica, si in casa si afara. (Nu, nu racesc fara soseste pe gresie si pe parchet, nici pe iarba, nici in apa rece! Nu astea aduc “raceala”, dupa cum am explicat si in articolul Mersul descult prin zapada).

Domnul doctor mi-a daruit o carte, scrisa chiar de domnia sa:
“Sa mai spuneti, doamna si altor mame speriate, daca tot ziceti ca scrieti pentru mame!”.

Cartea se numeste “Patologia pediatrica a copilului pana la varsta de sase ani” si iata ce scrie despre “calcatura” aceasta, denumita “Picior plat valg = situatie in care sprijinul pe picior se face pe marginea interna cu tendinta de prabusire a maleolei tibiale pe sol (…).
1. Imediat dupa nastere trebuie facuta diferentierea intre o malpozitie a piciorului, care se va corecta de la sine si o malformatie care va necesita tratament kinetoterapic si ortopedico-chirurgical.
2. Piciorul plat valg rezidual apare la foarte multi copii pana la varsta de 2-3 ani si se corecteaza de la sine in 98% din cazuri, dupa varsta de 4 ani. Uneori e necesara asocierea kinetoterapiei in formele mai accentuate.
3. La copiii cu plat valg imobilizarile gipsate sunt inutile si chiar contraindicate peste varsta de 2 ani. Nu se recomanda folosirea de ghete ortopedice cu caramb inalt si tare cu scopul de a “tine glezna”, intrucat acestea determina hipotonie musculara si perpetueaza laxitatea articulatiei”

***

 Rahitism. Apoi am trecut la coaste evazate +  picioare curbate = rahitism (Pavel a avut picioare curbate de la 15 la 18 luni).
“Ce ziceti de coaste, totusi? Nu-s cam evazate? Si uitati, a inceput sa fie cracanat! Oare e rahitism?”. Cu blandetea si umorul caracteristic, mi-a raspuns:
“Doamna, daca s-ar scoate din nomenclator rahitismul, pediatrii nu ar mai avea ce diagnostic sa dea. Am si intrebat un coleg profesor de ce ii tot invata pe studenti ca semnele rahitismului sunt astea? Si mi-a raspuns ca asa scrie prin diverse tratate … Cartile se scriu din carti, doamna. Practica e alta!”

Si am mai aflat de la domnia sa ca vin mame disperate care il implora sa le dea copiilor ghete cu talonete sau cu diverse alte cerinte. Si daca le spune ca nu e nevoie sau ca se vindeca de la sine si nu e nimic grav, pleaca nemultumite: “Nu e bun, dom’le! Am dat banii degeaba”.

Recunosc ca si eu ma intrebam uneori ce rost isi au controalele la specialist, daca totul parea asa de simplu si de natural? 🙂 Abia apoi am inteles si am apreciat ca erau de fapt pentru mine 🙂.

Pur si simplu ne iubea, ne iubea si nu voia sa ne lase prada erorilor generate de fricile mele. Era felul domniei sale de a ne IMPUTERNICI.
“De ce ma mai chemati la control, domnule profesor?”, l-am intrebat razand, incurajata de simtul umorului pe care il manifesta din plin. “Eu vin cu ditamai grijile si Dvstra imi spuneti sa respir si ca nu e nimic?!” 🙂 🙂 🙂
“Pai de ce credeti ca va chem, doamna? Sa va linistesc, ca stiu dinainte ce vi se va prezice! E primul copil, nu?”
“Da!” i-am raspuns razand in hohote.
“Eh, la al doilea n-o sa mai aveti nevoie sa veniti, n-o sa vi se mai para nimic in neregula!”

SI ASA A FOST!
Dar si eu am fost silitoare si am practicat toate cele enumerate la inceputul articolului, despre frica. Am mai dat si rateuri, dar succesul a venit din faptul ca am (men)tinut directia, indiferent de derapaje sau de iesiri din decor.

***

Picioare curbate (genu varum). “Si sa nu mai ziceti, doamna ca e copilul cracanat! Uitati-va aici, in carte!” si-a deschis-o. M-a pus sa citesc: “Deviatiile de ax ale genunchilor in plan frontal (genu varum si genu valgum) sunt foarte frecvente la copil. In majoritatea cazurilor ele sunt benigne si se corecteaza spontan. In mod normal, fiziologic, toti copiii prezinta genu varum de la nastere pana la varsta de 18 luni datorita unei incurbari a femurului si a tibiei (fig.25, 26).

Se apreciaza ca pana la 18 luni, distanta intre genunchi, cand gleznele sunt lipite, trebuie sa fie de 4,5 – 5 cm, dar se admite si o distanta pana la 9 cm. Treptat, treptat, devierea in varus a genunchilor se corecteaza de la sine, asa ca este inutila la aceasta varsta imobilizarea in aparat gipsat de corectie. Gipsul nu face decat sa diminueaze tonusul musculaturii, pentru ca oricum peste 2 ani dispare incurbarea genunchilor in varus (fig.27)”

***

Genunchi “in X” (genu valgus). “Apare dupa 18 luni si se accentueaza pana la 4 ani. Atat vreme cat este bilaterala nu este nici un motiv de ingrijorare. Se admite o distanta pana la 7-8 cm, valoare care, odata depasita, trebuie considerat cu potential de agravare si trebuie tratat chirurgical.” Dupa prima copilarie poate exista genunchi curbat sau genunchi “in X” accentuat peste valorile normale si “cu toate astea sa fie considerat normal daca este constitutional, daca sunt mostenite particularitatile genetice ale parintilor (…)
1. Genunchiul curbat e frecvent la copilul de 1-2 ani si dispare spontan la majoritatea cazurilor.
2. Genunchiul “in X” este frecvent la copilul de 3-4 ani si dispare spontan
3. Genunchiul curbat care continua sa se agraveze dupa 2 ani, genunchiul “in X” care se agraveaza dupa 4 ani si toate deviatiile unilaterale trebuie considerate patologice.
4. Imobilizarea gipsata este inutila, chiar daunatoare.

***

Hernia ombilicala. A aparut pe la vreo trei luni, dupa niste reprize de plans zdravan, pe vremea cand inghitisem alta minciuna gogonata si anume ca “copilul sufera de bratita cronica”, adica de prea mult tinut in brate si am incercat sa il culc singur, in patul lui. (Va rog, informati-va despre avantajele co-sleepingului si dormiti fara nicio frica sau grija impreuna pana cand copilasul alege el sa se separe. E frumos, e sanatos si e haios sa te pierzi printre picioruse si manute de copilasi care dorm in toate pozitiile posibile.)

Dupa ce aparut “hernia” am incercat s-o dregem cu banuti asezati pe buric, cu leucoplast care “prindea” pielea de deasupra de de desubtul buricului, cu feșe elastice smechere si nu imi mai amintesc cate altele. Nimic n-a mers, fireste. Bazaconii!

Cu problema asta chiar c-am rezolvat-o repede cu domnul profesor:
“N-are, doamna nimic! Cand va mai creste si i se vor intari muschii abdominali, totul va fi in regula. Lasati-l sa se zbenguiasca!” (Later edit 2018: Confirm, asa a fost).

***

Cam cata dreptate a avut simpaticul profesor Jianu, cand mi-a prezis ca toate problemele (majoritatea imaginare) ale copilului se vor corecta de la sine, ca va fi un zbantuit fara niciun fel de probleme de ortopedie? Pai … uite, cam atata: Pavel 4 ani, demonstratie de 1 minut, muzica vindecatoare îi apartine lui Lex van Someren):

***
(Va urma displazia luxanta de sold si piciorul plat)