Sunt momente în viață, când e nevoie să acționăm ferm, deși ne temem (poate) de consecințele alegerilor în fața cărora suntem puși. Nici eu nu sunt o excepție. Cu adevărat Natura mi-a furnizat de fiecare dată energia și forța necesară pentru a învinge vibrațiile joase, cele care mă țin captivă și mă fac să mă-nvârt în cerc în loc să parcurg spirala spre Acasa Inimii™ și să-mi duc misiunea la bun sfârșit. Natura, prin modul în care a fost creată, deține o energie aparte, pe care noi nu o putem produce, cu toată știinta și practica puse la un loc.
În timp ce scriu îmi amintesc și retrăiesc senzația pe care mi-a dat-o prima decizie curajoasă din viața mea de adult în 1995 (25 de ani). A fost acea senzație pe care o ai când cazi în gol. Precis ați visat sau ați experimentat așa ceva, mai ales dacă v-ați dat în motagne rousse (trenulețul acela care urcă și coboară abrupt, în marile parcuri de distracții).
Atunci, ca și acum, simțeam că trebuie să dau drumul unei crengi de care mă încăpățânam să stau atârnată (deși îmi dădea de ceva vreme semne că se va rupe) și să sar pe o alta. Ce mă speria? Golul, necunoscutul, incapacitatea de a controla ce urma să se întâmple când voi fi în aer, între cele două crengi. Până la urmă am sărit. Dar nu puteam savura noua priveliște, de pe noua creangă, deoarece mă apăsa obsesiv întrebarea: ”Oare a fost bine ce am făcut?”.
Simțind frământarea, mentorul meu, un britanic înțelept și deloc vorbăreț, de care urma de asemenea să mă despart definitiv odată cu schimbarea făcută, mi-a dăruit o poezie însoțită de mesajul: “You took the road less travelled by, and that makes the difference …“, în traducere: “Ai ales drumul mai puțin bătătorit și gestul ăsta face diferența…”
Poezia se numește The Road Not Taken (tr. Drumul neales), aparține poetului american Robert Frost (1874-1963) și o recitesc de câte ori cred că nu pot da drumul crengii, că nu pot ieși din roata care mă ține șoricel prizonier, că nu pot trece de la mersul în cerc, la mersul în spirală.
Pe 11 septembrie 2001, în ziua atentatelor de la World Trade Center din New York, eram la un stagiu de formare profesională chiar acolo, la Universitatea Columbia. După atacurile sinucigașe, datorită situației de urgență în care se afla toată America, am rămas blocată acolo mai bine de 2 săptămâni. Singura opțiune de a petrece timpul fără să îmi pierd mințile de groază era la Biblioteca Universității Columbia. Am petrecut zile întregi în sălile uriașe și la final am plecat cu multe cărți, printre care și câteva de Robert Frost. Am ajuns să îl îndrăgesc, citindu-l.
Nu există traduceri oficiale ale operei sale în limba română, iar eu în nici un caz nu m-aș fi încumetat să prezint o traducere personală. “Poezia este ceea ce se pierde în traduceri”, spune chiar Robert Frost. Este o minune că am găsit acum opt ani o interpretare a acestei minunate poezii, făcută de profesoara Natalie Montanaro, voluntar al organizației Peace Corps la școala Comănești din Brusturoasa, județul Bacău.
Împărtășesc cu voi mesajul acestei poezii, cu speranța că va sădi în fiecare dintre noi curajul de a renunța – fără să opunem rezistență, fără să ne chinuim – la tot ce simțim că ne răpește energia, că nu poate fi schimbat și că ne sabotează potențialul creator.
Am dat deja ieri, 15 mai, drumul crengii! A câta oară? Mulțumesc tuturor celor care m-ați însoțit și inspirat până acum, precum și celor alături de care voi merge mai departe. Drum bun nouă spre Acasa Inimii™!
Drumul neales
Două drumuri mi se arătară în pădurea aurie
Şi tare regretam că-mi fusese dat tocmai mie
Să aleg. Călător fiind, am stat acolo îndelung
Şi am privit departe pe cel ce dădea într-un crâng
Iar copacii îmi părură dintr-odată întinşi la pământ.
După ce am apucat-o pe celălalt drum,
Crezând că poate am ales mai bine acum,
Căci parcă avea mai multă iarbă,
Mi-am spus repede în barbă
Că sunt cam la fel.
În acea dimineaţă semănau atât de mult,
Frunzele nu fuseseră călcate de demult.
Oh, am pornit-o pe cel dintâi şi a doua zi
Deşi ştiam exact unde mă va opri.
Şi atunci m-am îndoit de el.
Vă spun toate acestea cu un oftat,
S-a întâmplat cândva, pe înnoptat,
În pădure două drumuri am văzut –
L-am apucat pe cel mai puţin bătut
Şi asta a contat.
***
The Road Not Taken
Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;
Then took the other, as just as fair
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that, the passing there
Had worn them really about the same,
And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.
I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
two roads diverged in a wood, and I-
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.