Dezvoltarea intelectuală a copilului (II): jucăriile.

Cumpărarea de jucării, după haine și hrană, este întotdeauna pe lista de “shopping” a părinților. Tema jucăriilor m-a preocupat cu mult timp înainte de a se naște Pavel și Petru. Siguranța  sau durabilitate lor îmi păreau aspecte ușor de administrat. Prioritățile mele au fost:
 – stimularea creativitatii: trăim in societatea tehnologizata, in era butoanelor, a luminitelor si a sunetelor electronice repetitive, niciodata nu au primit copiii atata input si potop de stimuli de pretutindeni
și
– educarea dorințelor copilului.

Am observat cu atenție ce se petrecea in jurul meu si in comunitatile de parinti si ma preocupa frecventa si cantitatea de jucarii primite de copii, mai ales de copii mici, sub 3 ani, cu sau fara motiv si mai ales cele pe post de mită, de consolare sau de recompensă.

MAI PUȚIN ÎNSEAMNĂ MAI MULT

Nu mi-am propus sa-mi privez copiii de bucuria darurilor sau de cea a jucariilor, dar tratez cu seriozitate aspectul educativ al gestului.

Am împărtășit în cartea mea, Diversificarea pur și simplu  în capitolul despre tulburări alimentare și mofturi la masă, că în privinta hranei intenția noastră de părinți a fost (și am reușit!) să cultivăm în inima celor 2P un profund sentiment de recunoștițță și de respect pentru mâncare/Natură, așa încât să evităm risipa și să apreciem împreună faptul că avem ce pune pe masă. Am exlicat în carte și cum am făcut aceste lucruri.

Aceleași intenții au existat și legat de cadouri:
– sa aiba o semnificatie
– sa fie pretuite
– sa stimuleze imaginatia si legatura cu Natura
– sa stimuleze spiritul de explorare si sa mentina viu interesul.

TELECOMANDA ȘI JUCĂRIILE CU BUTOANE

Pavel are acum 15 luni și e atras ca un magnet de tot ce are butoane. Îi redirectionam de fiecare data interesul spre altceva creativ,  deci nu ii repetam obsedant  si inutil “Nu!” sau “Nu e voie!”.

Conf. Univ. Magdalena Dumitrana exemplifică: “Cat te poti juca cu un catel minune care da din coada, latra si merge șontâc vreo cativa metri, daca podeaua nu are obstacole? Poti apasa o data, de doua ori, de zece ori pe buton. Apoi singurul lucru care te mai poate distra este ca, infruntand scandalul ce se profileaza la orizont, sa vezi ce are inauntru catelul latrator, intrucat telecomanda ai desfacut-o de mult si, prin urmare, nici catelul nu mai functioneaza.”

CUM TREBUIE SĂ FIE JUCĂRIA ADEVĂRATĂ?

Jucariile pot fi obiecte atat de simple si de la indemana (carlige de rufe colorate, cuburi  de diverse forme, betisoare, frunze, pietricele, cutii de carton), incat din punctul de vedere al adultilor, nici nu se pot numi “jucarii”.

“Parintele va lua in considerare faptul ca jucaria trebuie sa ii permita copilului sa imagineze cat mai multe lucruri si sa poata fi manipulata in cat mai multe feluri, pentru cat mai multe activitati. Numai astfel jucaria serveste dezvoltarii creativitatii copilului si contribuie la cresterea increderii in sine.” (Magdalena Dumitrana – Copilul, familia, gradinita, pag 101).

M-a fascinat exemplul cutiei de carton, preluat de Magdalena Dumitrana in cartea sa, Jocuri si Jucarii, de la psihologul F. Dodson. Cutia de carton, un obiect abstract in comparatie cu alte jucarii care sunt obiecte specifice, are valente educative nebanuite: “…o cutie suficient de mare incat sa permita copilului sa se miste in interiorul ei, este o jucarie ideala … Ea stimuleaza si imbogateste capacitatea de inventie a copilului … face tot felul de gauri, ca sa se uite prin ele. O poate colora cu creta, creioane cerate sau o poate picta. Putine jucarii sunt la fel de valoroase pentru joc cum este o cutie mare de carton. Si totusi, cati parinti se duc in magazine ori in piata pentru a procura o cutie mare de carton fara bani?”.

“Adesea jucariile sunt alese pentru ca sunt dragute si colorate si plac parintelui. De aceea, mai ales atunci cand aceste jucarii au costat mai mult, cel care sufera atunci cand se strica este chiar parintele. Furios, acesta ii reproseaza copilului ca nu este capabil sa se joace cu o jucarie, ca nu o pastreaza (vezi superpapusile primite cadou de fetite, la care acestea au doar dreptul sa se uite prin geamul vitrinei, ori trenuletul electric scos din cutie cu emotie o data pe luna de tata, care il pune in functiune, si la care baiatul trebuie doar sa priveasca, conform avertismentului). Acestea nu sunt jucarii, sunt doar lucruri inutile si generatoare de stres.” (Magdalena Dumitrana, Copilul, familia, gradinita, pag 100)

În carte recomandarile generale sunt ca jucaria sa fie sigura, durabila, sa stimuleze creativitatea, sa fie distractiva si adecvata varstei. In ceea ce priveste alegerea in functie de nivelul de dezvoltare a copilului, in primul an are nevoie de jucarii care sa ii stimuleze senzatiile, mai degraba obiecte de cunoastere pe care sa le poata arunca, tranti, duce la gura, linge, mesteca. Apa este o “jucarie” extraordinara, pot confirma! 🙂 In al doilea an de viata are nevoie de tot ce inseamna miscarea picioarelor si a mainilor, este perioada in care se misca mult. Intre 2 si 3 ani copilul este interesat de ceea ce lasa urme: tablite, culori, lut, plastilina, precum si de jocurile simple tip puzzle. De la 3 la 5 ani, cand au loc prefaceri importante pentru copil, in plan motric, emotional si intelectual si se pune problema gradinitei, sunt recomandate toate materialele de scris si pictura, puzzle, utilizarea uneltelor adevarate: acul cu ata, ciocan si cuie, jocuri de constructii, castele din nisip si apa. Imaginatia explodeaza si poate fi stimulata de mici piese de teatru de papusi  sau truse de joc pentru rol (trusa sanitara, trusa pompierului etc). Este si o perioada favorabila insusirii limbilor straine.

INTERVIU DESPRE JUCĂRII ȘI TELEVIZOR LA COPIII MICI

Cine este domna Magdalena Dumitrana? Citiți AICI. Îi port recunoștință pentru tot ce am învățat de la domnia sa, sunt recunoscătoare că a acceptat să discutăm și că mi-a permis să public această discuție pentru cititorii siteului.

CG: Ce mesaj cheie aveți pentru parintii care citesc www.cristelageorgescu.ro si ai caror copii sunt in primii ani de viata sau prescolari? 

MD: Sa nu ia nimic drept literă de lege, nici ce am spus eu, nici ce au spus alţii; sa se uite la copilul lor şi să extragă tot ce i se potriveşte acestuia, NU să “potrivească” copilul celor spuse de o carte sau de alta.

CG: Cum cumpărăm jucării?
Care sunt aspectele esentiale pe care adultii ar trebui sa le evite atunci cand ofera sau cand cumpara o jucarie? 

MD: Pericolul fizic – să nu rănească; pericolul psihologic – să nu transmită, de pildă, violenţă (excesul de “armament”), jocuri video dure etc.

CG: Cu ce e ”normal” să se joace un copil?
Pavel are 1 an si 3 luni. Singurele jucarii cu adevarat jucarii de care este interesat sunt niste cuburi de lemn si cateva carti. In rest, doar aparatura casnica, incaltaminte, obiecte de menaj si ustensile de bucatarie sau de mestesugit. Este acesta un lucru obisnuit, sa il las sa continue sau este poate o eroare in modul meu de a-i starni interesul pentru jucarii? 

MD: Jocul copilului nu este niciodată o “joacă”, ci o modalitate de cunoaştere; noi numim cutare obiect ’jucărie’ iar altele ‘obiecte de uz casnic’. Pentru el, nou venit în această lume, toate sunt obiecte care trebuie explorate şi cunoscute, iar jocurile lui sunt amuzament pentru adult, dar pentru copil sunt activităţi serioase. Deci, copilul este interesat de ceea ce îi este necesar la momentul de dezvoltare dat.

CG: Ce ne facem cu excesul de cadouri?
Traim intr-o perioada in care parintii vin in intampinarea dorintelor copiilor, uneori in exces sau chiar fara ca acestia sa isi exprime vreo doleanta (mai ales in primul si al doilea an de viata). Atunci cand copiii nostri interactioneaza cu copii “supra-aglomerati” de jucarii pot incepe sa manifeste aceleasi pretentii. Mai tarziu probabil ca va incepe sa se supere ca nu facem, prin comparatie, la fel de mult ca ceilalti parinti. Cum ne sfatuiti sa abordam aspectul educativ pana in 3 ani, in astfel de situatii? 

MD: Aici nu se poate da o reţetă; depinde de copil şi depinde de părinte. Chiar dacă doreşte să îşi bucure copilul, părintele trebuie să se gândească mai întâi la binele lui; dorinţele nu pot fi niciodată satisfăcute, ele îşi măresc energia şi îşi diversifică conţinutul; mai puţină publicitate vizionată la tv nu strică; în plus, găsirea altor valori care să satisfacă dorinţele copilului: dacă părintele îşi petrece mai mult timp cu acesta, se plimbă împreună, se joacă împreună, vizitează muzee împreună, etc, este foarte uşor să îşi  „impună” propriile valori; copilului îi trebuie o alternativă la lăcomia de a avea, sădită în copil foarte devreme, de către societatea de consum.

CG: Am auzit o teorie conform careia un copil nu trebuie sa aiba prea multe jucarii, deoarece nu isi poate atunci dezvolta sentimentul de atasament si afectivitate fata de un anumit lucru sau persoana. Care este opinia dvstra si ce ne sfatuiti? 

MD: Nu am auzit de teoria aceasta şi nici nu cred că se susţine; atunci când copilul primeşte prea multe jucării de la părinţi, implicit aceasta înseamnă că aceştia vor dă îl cumpere ori îşi ‘răscumpără’ neglijenţa faţă de el: copilul se joacă iar ei îşi văd de ale lor.

Aşadar, lipsa ori tulburarea de ataşament este determinată de comportamentul părinţilor şi nu de numărul jucăriilor.

Pe de altă parte, sigur că nu e bine ca cel mic să fie îngropat în jucării – din motive ce ţin de o dezvoltare intelectuală şi emoţională echilibrata, dar şi în vederea formării caracterului (am vorbit mai înainte despre dorinţe şi valori reale sau false).

CG: Unii parinti care isi cresc copilul cu un numar limita de jucarii specifice varstei. In ciuda acestei aspiratii si a insistentei parintilor, orice vizitaor simte nevoia sa aduca o jucarie copilului. Nu numai ca unele nu sunt adecvate chiar cu principiile prezentate de dvstra in carte, dar se si strang foarte multe. Atat timp cat copilul este mic, putem prelua aceste jucarii asa incat el sa nu stie sau sa uite de ele. Deci exista posibilitaea de a tine sub control si numarul, si calitatea lor educativa. Cum sa procedam insa din momentul in care copilul creste si realizeaza ca aceste jucarii sunt pentru el? Dorim sa evitam situatia in care isi formeaza o asteptare in a primi ceva de la oricine ne viziteaza. Ba chiar sa si intrebe “Ce mi-ai adus?”. 

MD: Copilul întreabă aşa pentru că a fost învăţat de adulţi, de părinţi, care îi promit să-i aducă ceva dacă e cuminte, de cei care vin în vizită, pentru că de obicei asta aduci unui copil.

Cu părinţii e mai greu, cu musafirii mult mai simplu – pur şi simplu, sunt rugaţi să nu aducă nimic copilului – ei vin în vizită la părinţi şi se poartă ca atare; normal că îi dau atenţie copilului, discută cu el, dar atăt. Dacă totuşi nu înţeleg şi aduc ceva, obiectul este luat fără să ştie copilul şi i se va da mai târziu, cu o ocazie anume.

Dacă musafirii sunt bunicii care vin oricum des, trebuie să fie stopaţi în cumpărarea copilului, dar dacă sunt bunici sau persoane care vin foarte rar, desigur, trebuie să îi aducă şi celui mic un dar, aşa cum au adus pentru toată lumea.

Aşadar, sunt tot felul de vizitatori şi trebuie trataţi diferenţiat.

CG: Ce anume este adecvat să privească la televizor?
Este acum “moda” filmelor Baby Einstein, exista metode de invatare a cititului la bebelusi pana intr-un an cu ajutorul TV-ului, sunt posturi TV dedicate bebelusilor. Ce parere aveti despre privitul la TV la varsta cuprinsa inte 1-2 ani? Este televizorul – prin anumite programe – un mijloc educativ de la aceasta varsta? Trebuie evitat sau folosit cu masura? Spre exemplu, daca un copil  urmareste la TV concerte de muzica clasica sau de opera, e ceva daunator? 

MD: Indiferent de activitate, NU la TV; muzică cât mai multă – din cea adevărată, citit-de ce nu? dar singura poziţie recomandată este în braţele părinţilor care îi citesc ceva (nu neapărat îi arată litere) sau ascultă împreună muzică bună, clasică ori nu (nu manele, nu rock, nu hip-hop, etc)

TV-ul este absolut neindicat; nu il veti putea totusi interzice, dar nu e bine ca el sa “vizioneze” muzica – poate invata sa o asculte impreuna cu adultii si nu neaparat nemiscat; stie ca adultii asculta cu placere muzica, il mangaie, il intreaba daca ii place muzica, etc. Nu trebuie sa o asocieze neaparat cu vizualul, si in nici un caz cu TV-ul; in cativa ani veti putea merge impreuna la concerte pentru copii. Tv-ul poate fi utilizat in mod “clasic”, ceva filme pentru copii din cele bune, dar nu faceti din asta un ritual, o regula, etc; altfel, il veti face dependent.

In casa exista si televizor si computer si aragaz, etc – nu ii dati mai multa atentie unui aparat fata de altul; nu puneti raul in fata si nu ganditi la drobul de sare. Televizorul este o inventie buna, continutul transmis e mult mai putin bun; dar puteti selecta.

***