Sunt multe paradoxuri legate de ființa umană.
Unul dintre ele este capacitatea uimitoare de rezistență a organismului la toate agresiunile și abuzurile la care îl supunem. Modul în care ne comportăm poate fi descris cel mai bine de sintagma: “Omul împotriva lui însuși“. Ei bine, cu toate astea, reușim să supraviețuim 60, 70, 80 de ani și suntem mulțumiti, numim asta “a trăi decent”: o sănătate relativ stabilă și care nu ne dă mari bătăi de cap pînă la 60 de ani, o casă, o mașină, o familie, ceva bănuți deoparte, copiii la facultate sau căsătoriți…
În încercarea de a furniza o explicatie pentru paradoxul de mai sus (cum de organismul rezistă, deși îl abuzăm consecvent?), cei mai mulți dintre noi amintesc despre bunicii noștri care ”au mâncat de toate” și trăiesc sau au trăit ani mulți, bine mersi. Am devenit în mod autentic interesată de cât de elocvent este cu adevărat exemplul bunicilor noștri pentru un trai sănătos. Am putut face propriile observații, inclusiv în propria familie, unde bunicile mele au împlinit 98 de ani (martie 2018).
Deși organismul lor nu mai are vigoarea de acum 4 ani, când am publicat acest articol, sunt încă tonice în gândire și încă mă mai întreabă de ce mănânc ”ca sectanții” sau ”grăunțe, ca porumbeii” și ce-o să facă cei 2P când vor fi mari și vor merge la întâlnire cu o fată care va mânca diferit … 🙂
Iată observațiile mele, lecțiile pe care le-am desprins, privind cu recunoștință în jur la bătrânii noștri:
1. Este o diferența între “a trăi” și “a supraviețui“
De fapt, atunci când bătrânețea e reprezentată în mintea noastră ca o cămașă de forță biologică, ar fi mai just să numim totul SUB – viețuire, nu SUPRA – viețuire…
2. Este o diferență mare între “a trăi mult” și “a trăi mult și sănătos”
Una e să treci de 80 de ani fără probleme de dantură sau ochi, să ai un aspect agreabil, să lucrezi/culegi grădina, să citești, să fii conștient de efectul vorbelor și al gândurilor tale asupra propriului corp și asupra celor din jur, să fii nerăbdător să le spui povești pline de înțelepciune nepoților, să le zâmbești celor din jur, să râzi din când în când cu pofta, să fii recunoscător pentru darul vieții și alta e să fii prizonierul ideii absolut false, inoculată de sistem, că bătrânețea înseamna boală și că e normal să suferim pe măsură ce înaintăm în vărstă. Nu e pic de normalitate în această idee, scoteți-o definitiv din mintea, din inima și din viața voastră! Nu e ”normal” (așa cum suntem făcuți să credem) să fii la la pat sau să umbli trist, resemnat, încruntat, arțăgos, uneori bârfitor și iute judecător, lipsit de considerație față de Darul Vieții și să consideri ”pumnul de medicamente” singura cale de acces la bucuria vieții.
3. Este o diferență și mai mare între ”a trăi mult și sănătos” și ”a trăi mult și sănătos la potențial maxim”
Cultura modernă are ca temelie comoditatea, așa încât rareori mai găsim motivația străduinței pentru măreție. Noi, oamenii moderni, trăim la mai puțin de 5% din potențialul nostru și ne mulțumim sau acceptăm ușor limitările, rutina, “recompensele” înșelătoare: bani, Like-uri, carieră, titluri și funcții, casă, garderobă de marcă, mașină, concedii si “sancțiunile” impuse de sistemul social: lipsuri, nevoințe, discriminare, izolare, ridiculizare, umilire, abuzuri de toate tipurile.
Așa au crescut și au trăit bunicii și părinții noștri, așa am crescut și noi. Avem însă, spre deosebire de ei, șansa să alegem conștient cum trăim de aici încolo. Pentru asta trebuie să ne trezim reciproc și să ne reamintim cine suntem și ce putem cu adevărat.
Înainte de a ne repezi să dăm replica nerelevantă, ”Da’ cutare cum de trăiește fără să țină cont de nimic?”, să căutăm cu hotărâre răspunsul la întrebarea: “Da’ ce ar fi putut manifesta acel om ca potențial – bunic, bunică, artist, sportiv, oricine; ce altfel de istorie ar fi putut scrie și care ar fi fost experiențele lui de viață, de creație, de așa zisă îmbătrânire și de trecere mai departe, dacă organismul ar fi primit hrana adecvată pentru fizic, pentru inimă și pentru minte?”. Indignarea mea provine mai ales din faptul că pare că nu observăm cum stilul de viață propus și promovat de societatea modernă ne fură nu doar posibilitatea de a trăi demn, ci și pe aceea de a ”muri” demn.
Când ne deșteptăm din hipnoza indusă de sistem prin mass media, avem șanșa să găsim singuri cheia spre o existență plină de sens, care îsi merită numele: ”Ce vrem de fapt să facem cu toată sănătatea după care alergăm?” Răspunsul ne va permite să nu (mai) facem compromisuri în ceea ce privește binele nostru, al copiilor și al familiei.
Stiu că se poate ca indiferent de vârstă să avem deschidere către noi perspective, către cunoaștere și înțelegere, către posibilități infinite. În 2014, când am publicat acest articol, am făcut-o spontan, în urma unui mesaj cu fotografie, primit de la o cititoare, medic blând și mamă/soție delicată: “Ea e bunica mea, pe care o iubesc enorm. Acum citește cartea. Încă nu a terminat-o, dar deja începe să pună în aplicare. Și mă bucură enoooorm! Te cuprindem cu drag”. Azi (30 martie 2018) am actualizat spontan și republic articolul, în urma a peste 8 mesaje primite în ultimele două săptămâni, în care copii sau nepoți iubitori mă întreabă ce se poate face pentru părinții sau pentru bunicii lor cu Alzheimer, cancer, cataractă sau fractură de șold.
Bunicilor, părinților, cu recunoștință mulțumim domniilor voastre, sărutăm palmele trudite și vă cuprindem inimile încercate, oriunde v-ați afla!
