Fara limite. Intimidarea la ea acasa

Vizualizări: 13.699

Mda, sa tot fie ceva vreme de cand am scris ultima oara … De fapt simt ca am batut recordul la absente, dar de cand Petru si Pavel fac echipa, ne-am obisnuit sa traim si sa facem lucrurile precum Fat- Frumos din lacrima: “intr-o luna, cat altii intr-un an”. E intens, e solicitant, e aproape de limita uneori, ba poate chiar peste ea, insa primim asta ca pe un lucru firesc, mai ales atunci cand stii ca ai inca imens de oferit, ca ai idealuri care merg dincolo de propria-ti persoana si ca viata asta e doar una …  Si-apoi, e un paradox, cel putin pentru mine: cei 2P, prin ritmul pe care mi-l impun zilnic ma fac sa ma intreb de multe ori de-a lungul zilei, daca voi avea puterea chiar sa o duc la bun sfarsit; cu toate astea, multumita lor reusesc sa indeplinesc toate rolurile in care Dumnezeu m-a “distribuit” cu atata dragoste.

***

Obiectivul mamei care care mi-a transmis scrisoarea de azi este sa inspire curaj intru credinta si cunoastre. Obiectivul meu este sa va reamintesc ca avem dreptul la o viata demna, pe care sa ne-o croim prin alegeri facute in mod liber.

V-am obisnuit deja cu prezentarea unor teme din mai multe perspective. In ceea ce priveste vaccinarea informatiile se gasesc intr-un un grupaj de 13 articole, iar recomandarea mea, daca va intereseaza subiectul, este sa le parcurgeti in ordine cronologica, inclusiv comentariile. La ultimul articol despre vaccinare, Absurdul la el acasa, am primit comentarii cu alte experiente emotionante ale parintilor ce au refuzat sa vaccineze.

Adaug azi grupajului despre vaccinare o noua poveste, o noua perspectiva. O poveste din Romania secolului XXI. Am evaluat ca pentru o decizie informata in privinta vaccinarii, e util sa cunoasteti si o astfel de relatare. Cel mai tulburator pentru mine a fost locul  si momentul in care astfel de povesti se intampla, nu neaparat gradul de “inventivitate” la care s-a ajuns cu intimidarea: o maternitate din Bucuresti, capitala europeana; la cateva ore dupa nastere. In plus, cand am citit pentru prima oara povestea pe care o public azi, m-am declarat inca o data invinsa la capitolul “Logica”. Mai exact: daca promovarea vaccinarii se face exclusiv sub motivul dorintei de a face bine in lume, cum se poate ca atunci cand cineva isi exercita in mod legal optiunile legate de aceasta procedura medicala – dealtfel controversata -, este de cele mai multe ori nimicit de reactii care nu au nimic in comun cu valorile crestine? Parintii vorbesc despre: impulsivitate, umilire, discriminare, dorinta de razbunare, ranchiuna, intimidare, persecutie. Exista si exceptii de comportament si ele sunt pretioase oaze educative pline de blandete, rabdare, respect, generozitate, umanitate.

“25 martie 2012

Nu as fi crezut niciodata ca va veni o vreme in care va trebui sa iau decizii pentru altcineva decat mine. Pentru fiintele mici, minunate, lipsite de aparare, ce cresc in pantecele noastre si vin de la Dumnezeu si fata de care noi suntem atat de responsabili: copiii nostri.

Pentru ca nu ma prea pricep la scris, mi-a fost teama sa relatez povestea mea, povestea noastra. De fapt, imi e inca teama de multe lucruri in legatura cu ea: ca poate am scris prea mult sau nu m-am exprimat atat de potrivit incat relatarea mea sa nu sperie … Asta a fost motivul principal pentru care am stat pe ganduri la inceput daca sa facem publica aceasta povestire: nu am vrut ca alti parinti in situatia noastra, alte mame, sa se sperie, ci din contra sa se intareasca. In credinta si in cunoastere.

Consider ca vaccinarea este o problema foarte delicata si controversata. An de an ridica tot mai multe intrebari. Tocmai de aceea, inca din timpul sarcinii atat eu, cat si sotul meu am inceput sa ne informam. Nu stiam ca vaccinurile pot avea si o alta poveste, mai putin mediatizata, o poveste pe care noi, oamenii de rand, nu se doreste in mod real sa o cunoastem. Totul a pornit de la un prieten de familie, un om cinstit ce vine din lumea medicinei si care ne-a daruit prima carte ce prezinta pe scurt fata nevazuta a vaccinurilor si a ecografiilor fetale (atat de obligatorii si de dese astazi): “Vaccinarea si ecografia fetala. Efecte negative”.

Pe masura ce timpul trecea ne-am intalnit si am vorbit cu mai multi parinti care au decis sa nu isi vaccineze copilasii, ci sa lase corpul lor sa lupte cu boala, asa cum a fost el programat de fapt. Am vorbit si cu parintele duhovnic care ne-a sustinut inca de la inceput si care ne-a daruit cartea „Vaccinarea, eroarea medicala a secolului”, am batut internetul in lung si in lat. Pana in martie,  cand s-a nascut minunea noastra, eram deja siguri de decizia pe care urma sa o luam. Firea mea slaba insa, cedeaza repede de multe ori: in acest caz specific recunosc ca nu ma asteptam ca urmare a acestei decizii sa ma confrunt cu gesturi si fapte atat de drastice ca cele despre care va voi povesti in continuare.

Cand a sosit si ziua cea mult asteptata si binecuvantata, ziua in care s-a nascut copilasul nostru, eram singura in spital. Adica eram doar eu cu medicii si asistentele. Nu mai era sotul meu sa ma apere, sa ia cuvantul, sa ma linisteasca. Trebuia sa am curajul sa apar drepturile copilasului meu, ale mele, sa fiu hotarata, puternica. Nu ma caracterizau deloc aceste trasaturi, de aceea imi era si teama de fapt de momentul nasterii. Dar ce puteam sa fac? Trebuia sa merg inainte cu nadajdea ca ma va intari bunul Dumnezeu. Mi-am zis: “Ca mama, trebuie sa fiu puternica si sa lupt pentru copilul meu, iar asta poate urmeaza sa fie insasi maturizarea mea.”

Asadar la momentul nasterii, eram deja la Bucuresti, internata in spital si imi asteptam cu nerabdare sotul. Il asteptam cu atat mai nerabdatoare, cu cat stiam ca trebuie sa anunt ca nu dorim vaccinarea copilului si imi era atat de teama… Voua sa nu va fie, nu aveti de ce, nu au ce sa va faca, iar daca sunteti hotarate si stapane pe situatie, va vor lasa in pace.

Pana sa nasc am stat in spital o saptamana, timp in care personalul s-a purtat atat de frumos cu mine… Dupa ce am nascut insa, m-am simtit de parca am picat din cer in cu totul alt loc.

Am nascut intr-o duminica. Imediat dupa nastere sotul meu a mers la neonatologie si a dat o “Declaratie pe proprie raspundere”, ca nu suntem de acord cu vaccinarea copilasului. Luni m-au mutat in salonul rooming-in, dar fara bebelus. Eram foarte slabita, nu puteam sa merg pentru ca ameteam si ma durea intreg corpul. Si ce conta?… Altele erau prioritatile. Am fost anuntata ca va veni medicul meu sa imi ceara niste explicatii cu privire la vaccinare, iar eu iar m-am speriat. In timpul sarcinii nu i-am spus nimic despre intentiile noastre. Il asteptam ca pe o inspectie la scoala, tematoare, ca nu stiam ce sa zic … Aveam si am argumentele mele, dar in fata lor nu reprezinta nimic, de aceea cel mai bine este sa nu incercati sa dati explicatii: este decizia voastra si punct! Si iata ca medicul la care am mers in timpul celor noua luni de sarcina era deja alt om: a intrat nervos in salon si m-a intrebat ce este cu prostia asta, ca ii vine sa ma ia la bataie, ca nu am nici un drept sa distrug viata copilului meu, ca i-am dat viata sa il distrug, ca suntem inconstienti si iresponsabili, ca numai parinti nu suntem! Si nu il ultimul rand, m-a intrebat din ce secta facem parte, caci pana si iehovistii accepta vaccinurile! Iar la final m-a intrebat ce o sa fac daca o sa se imbolnaveasca si o sa moara de vreuna din bolilele de care vaccinurile l-ar proteja. In tot timpul asta ma uitam la el si broboane de sudoare imi curgeau pe fata, pe gat, pe maini… Nu stiam ce sa zic, ma rugam in gand sa plece mai repede si sa vina sotul meu.

Marti a urmat medicul neonatolog, care a venit sa imi spuna ca a sunat la Ministerul Sanatatii  sa ne reclame si sa ne bage intr-o baza de date cu ajutorul careia, daca vreun copil va face vreodata tuberculoza din cauza copilului  nostru, noi sa raspundem penal. In momentele in care imi povestea efectele dezastruoase ale alegerii noastre, a inceput sa imi curga sange pe nas, dar asta nu a facut-o sa se opreasca. (sublinierea nu apartine autorului scrisorii). A spus ca imi pastreaza macar doza de BCG si asteapta sa ma razgandesc, ca eu par mai “destupata” decat sotul meu. In realitate eu eram mai slaba: ma vedeau plangand si eram astfel mult mai vulnerabila.

Mai tarziu, a venit si o asistenta de la neonatologie sa imi spuna ca am ajuns de ne stie tot spitalul, ca este un caz fara precedent, ca a ajuns sa puna afis scris cu rosu pe holul sectiei de nou-nascuti ca sa nu i se administreze nimic copilului meu. Apoi a devenit amabila si mi-a spus ca ii pot face vaccinurile copilului meu si fara sa stie sotul, sa ramana asa … “doar intre noi”.

Am fost pe punctul de a ceda, il rugam pe sotul meu sa ii facem macar BCG-ul, pentru ca tot insistau cu el, iar eu intrasem deja in depresie: plangeam, nu mai stiam ce vreau, nu mai eram sigura de ceea ce era corect si adevarat. Bietul de el nu ma putea ajuta, a spus ca eu sunt mama copilului si ca daca vreau sa il vaccinez, este dreptul meu, dar ca stiu care este punctul lui de vedere… Apoi a plecat, s-a dus la manastirea Radu Voda, cu gandul sa il roage pe Sfantul Nectarie sa ne lumineze ce sa facem si sa luam decizia cea mai buna pentru copilasul nostru. A intrat la Sfintele Moaste, s-a rugat si – cum a iesit din biserica – i-a aparut in cale, de nicaieri, un parinte… Atunci sotul meu l-a intrebat pe scurt ce sa facem, iar acest parinte a spus numai un cuvant: “Lupta !”, l-a binecuvantat si a plecat.

Asa simteam si eu, “Lupta!”. Doar ca era greu sa iti gasesti puterea de a lupta intr-un loc unde se purtau atat de urat … : dupa discutia de luni, medicul meu nu a mai trecut pe la mine deloc; ceilalti nu ma mai ajutau cu nimic, nu m-au invatat nici macar cum sa atasez copilul la san! Trebuia sa plec acasa joi, iar ei au vrut sa ma trimita inca de miercuri, desi nu aveam firele scoase; cand au aflat ca nu plec decat joi, o asistenta nervoasa m-a apostrofat “Am auzit ca nu vreti sa parasiti spitalul!”. Simteam ca totul este o consecinta a deciziei de a nu vaccina.

In penultima zi de spitalizare, sotul meu a mers la doctorul neonatolog, care imi mai facuse cateva vizite de la ultima discutie. I-a cerut sa ma lase in pace si i-a explicat ca sunt slabita, ca unei lehuze nu ai dreptul sa ii faci asa ceva, ca ma zapaceste de cap, si ca, din punct de vedere legal suntem liberi sa alegem. Apoi i-a spus ca acceptam vaccinarea, daca ne da o declaratie scrisa prin care isi asuma raspunderea in cazul in care copilul nostru pateste ceva din cauza efectelor adverse ale vaccinurilor. Raspunsul a venit prompt: “Ah, nu, nu! Asta nu pot s-o fac”.

Nu imi doream decat sa plec acasa, sperasem ca momentul nasterii sa fie unul minunat, doar este unic in viata, insa pentru mine a fost un cosmar.  Un cosmar care s-a terminat totusi cu bine!  Acasa, eliberata de presiunea din spital, m-am linistit. Sunt convinsa ca am facut cea mai buna alegere.

Ceea ce transmit altor parinti sau viitori parinti este sa nu va fie teama, sunteti liberi prin lege sa alegeti, iar ei de fapt sunt obligati sa faca teste pe copii inainte de a-i vaccina, primesc chiar si fonduri pentru aceasta, vaccinurile nu trebuie sa se administreze direct, fara a testa macar potentialului alergen.

Rugati-va la Dumnezeu sa va lumineze sa alegeti ce este mai bine pentru copiii vostri, luptati pentru ei si nu incercati sa dati explicatii nimanui, asa cum am facut eu, ei vor veni mereu cu contra argumente de toate felurile.  Nu sunteti obligati sa va justificati anumite alegeri, este de ajuns faptul ca va asumati asta. Nu au dreptul sa persecute o persoana pentru alegerea facuta, mai ales atata timp cat vaccinurile sunt recomandate, nu obligatorii.

Mai tarziu nu stiu ce va urma, dar pentru acum stiu ca mi-am invatat lectia de viata.”




Vizualizări: 13.699

Distribuie: