Nu există ”Mica Unire”, ci ”Unirea Principatelor Române”
Scris de Cristela - 25 ianuarie 2022
Pe 24 ianuarie serbăm UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE.
”Unitatea națională fu visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji, a tuturor bărbaților noștri cei mari. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră.” Nicolae BĂLCESCU
Ieri seară înainte de culcare am povestit vreo două ore în pat cu Frățiile Lor, Pavel și Petru, despre tot ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859 și ce au însemnat cei 7 ani de domnie și reformele marelui Alexandru Ioan Cuza pentru ROMÂNIA DE ATUNCI ȘI DE AZI. Ne-am aplecat cu mare evlavie asupra trăsăturilor de caracter ale marilor oameni de stat ai acelor vremuri, dar și ale țăranului român. Am analizat cu mare băgare de seamă trădarea și a modului infam în care Cuza a fost forțat să abdice.
Nu concep homeschooling fără să-ți cunoști istoria, istoria adevărată. Mă ajut din când în când de Manualul de istorie a patriei (simțiți vibrația cuvântului PATRIE?) pentru clasa a IV-a, ediția 1971, apărut la Editura Didactică și Pedagogică. Are fotografii frumoase și fiecare lecție importantă e urmată de o poveste. Sunt indignată și jenată deopotrivă de catastrofalele manuale alternative actuale, cele în care s-a falsificat si s-a cenzurat istoria (și nu numai), s-a întinat memoria eroilor acestui neam și odată cu toate astea, s-a instaurat parcă blestematul ”somn cel de moarte” în conștiința tinerilor și a adulților.
Mi-a plăcut istoria la școală (dar nu memorarea anilor de domnie sau ai diverselor bătălii, atenție!) Privind înapoi la moșii și strămoșii noștri, istoria mi-a dat putere, m-a motivat să stau dreaptă pentru ce e drept, mi-a dat stimă de sine ca român, mi-a dat curaj până aproape de nebunie, mi-a dat vise frumoase pentru care am simțit că merita să mă implic și mi-a mai dat dat simțul eroic și al demnității.
E adevărat că am și avut parte de un profesor de istorie curajos la liceu, care se uita pe holuri înainte să ne predea, punea prin rotație pe câte unul dintre noi să stea de strajă la ușa clasei și ne preda ȘOPTIT istorie adevărată, aia care acum fie e trecută la ”ilegal”, fie e ștearsă din manuale. În plus, mătușa lui Călin a fost asistenta Marelui Iorga, așa că am avut de unde afla și citi suplimentar file de istorie ADEVĂRATĂ, nu manipulările și ridicolul care se vâră pe gât copiilor și adulților acum. Cum ar fi și sintagma ”Mica Unire”…
Recapitulare. Pe 24 ianuarie serbăm UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE.
(Later edit 28.01.2022: Brățările cu mărgele și tricolor de la mânuțele celor 2P, le-a adus Călin zilele trecute: ”Soțul unei doamne care te urmărește mi le-a dat, doamna le-a făcut și ți le-a dăruit.” Nu știam cum și cui să-i mulțumesc, căci pe pachețel stătea scris doar atât: ”Cu recunoștință, Alexandrina :)”. Azi am găsit în SPAM un email de la Alexandrina Biriș. Deci ea e cea care a mărgelește modele românești. Le puteți vedea și comanda aici: https://darcudor.ro/. Acum știu cui să multumesc, dragă Alexandrina!💖 💛 💙)
Îmi amintesc PER-FECT ziua de 24 ianuarie a copilăriei mele, caci am fost îndragostită (și încă sunt) de Alexandru Ioan Cuza. În fiecare an doamna învățătoare ne punea să interpretăm sceneta Ocaua lui Cuza, iar eu aveam rolul marelui domnitor, căci eram cea mai înaltă (și cea mai îndrăgostită de el). Cântam și jucam cu trăire deplină și profundă Hora Unirii în curtea școlii și chiar aveam habar ce înseamnă să fii mândru de eroii neamului și să te simți la rândul tău plămadă de erou.
An de an, în seara zilei de 24 ianuarie se relua la TV piesa de teatru Povestea Principatelor Române. Abia așteptam să facă mama scovergi, să le ung cu magiun de prune și să-l urmăresc pe Gheorghe Cozorici în rolul lui Moș Ion Roată… Devin nostalgică, dar nu după vremuri, ci după simțământul acela măreț care ne umplea inima, făcea să ne crească pieptul și să ni se umple viața de sens, așa copii cum eram…
Este vital să ne cunoaștem istoria și să ne cinstim eroii, la fel de important pe cât este să cunoaștem funcționarea corpului. Ieri seară am citit, am privit fotografiile din manualul vechi din 1971. Mi-a făcut plăcere să îmi reamintesc cum – copii fiind – îi onoram de-a pururi pe înaintașii noștri, nu doar la clasă, în manuale sau în filme istorice, ci în conștiința noastră de copii. Ei erau eroii nostri REALI, născuți, nu făcuți.
(Apropos, vă recomand seria de cărți istorice Zece povești pe care le datorăm copiilor noștri de Vasile Lupașc Sfinteș, apărute la Editura RHEA. Textele conțin și arhaisme sau regionalisme, dar asta e bun prilej de a vă apleca și asupra lecturii și dezvoltării vocabularului împreună cu copilul)
Nu în ultimul rând, când îți cunoști adevărata istorie, ai dimensiunea măreției cuprinsă în ADN-ul tău și nu-ți mai tremură izmenele de frică în fața unei entități virale care se bucură de un amplu PR.