Dupa vreo 4 – 5 ani de zbenguiala prin fata blocului, prin parcuri, prin nisipul si valurile marii si prin tarana din gradina bunicilor, m-am trezit brusc, intr-o foarte dis-de-dimineata de toamna (afara era intuneric si frig) intr-un loc plin de copii si de doamne coafate dupa moda anilor ’70 … A urmat in fiecare zi input: activitati, materiale, reguli, comenzi.
Doamnele acelea in halat, se numeau “tovarasa educatoare” si faceau tot ce le statea in putinta, dar abia reuseau sa raspunda reactiilor noastre, nu era ca acasa, unde mama imi anticipa sau prindea din gesturi semnalele de bine sau disconfort. La gradinita nu m-a batut nimeni, nu m-a bruscat, printre copii aveam multi doritori sa fim “friends” 🙂 si totusi nu-mi placea, nu-mi era bine. Era tristete si nesiguranta din cauza de dor sfasietor de mama, de acasa mea, de acasa noastra …
Primeam de fiecare data asigurari ca mama si tata ma iubesc, ca imi vor binele, ca vin inapoi sa ma ia, dar la varsta aia nu pricepeam in ruptul capului de ce nu mai pot sa stau pe langa ei, pe langa bunici, pe langa catel si purcel, asa cum statusem pana atunci. Ce se schimbase? In ciuda explicatiilor, n-am inteles exact (cu mintea mea de atunci) de ce trebuia sa merg la gradinita, dar odata ajunsa, am priceput repede ca nu am de ales. Si-atunci nu m-am mai opus, dar ma gandeam ca poate inseamna un fel de pedeapsa pentru zilele in care fusesem neascultatoare? In ciuda asigurarilor si a dovezilor, eram in permanenţă contrariata, infricosata: Si daca azi uita sa vina? Si daca nu merit sa ma mai ia inapoi acasa? Si daca nu mai ajung sa ma ia? Si daca doamnele astea coafate nu le mai dau intr-o zi voie sa ma ia inapoi?
Inceputul socializarii a dus la un tsunami de adrenalina pe care l-am descarcat in timp record si care a fost suficient pentru a-mi schimba directia, pe drumul catre subrezirea sanatatii. La fel se intampla (fie ca vrem sau nu, fie ca ne dam sau nu seama, fie ca suntem dispusi sa recunoastem sau nu) cu fiecare copil inregimentat in circumstantele sociale moderne: la fel pateste, la fel gandeste, la fel simte, la fel reactioneaza.
Ce-i de facut cand vine vorba de copiilor nostri? De v-ati grabit sa ganditi ca-i critic pe parintii care isi dau copiii la cresa sau gradinita, dupa filmul de mai sus, ati inteles ca nu despre asta e vorba! De asemenea, daca auziti o voce care va spune “Prostii, generalizari! Al meu n-a avut nicio trauma si nici nu s-a imbolnavit!”, va rog doar cu multa dragoste sa tineti cont ca orice val de adrenalina, la unii copii mai mic, la altii mai mare, conteaza. Se aduna si traumatizeaza in timp sistemul nervos si imunitar. Nu avem noi din pacate intelpciunea si uneltele pentru a evalua cu precizie cat de profund si dur il afecteaza (traumatizeaza) pe copil stresul gradinitei. Uneori se observa cu ochiul liber, alteori e o chestiune subtila. Putem insa tine cont in stilul de viata ca agresivitatea stresului (si a alimentatiei) asupra sanatatii are efecte pe termen lung (nu doar la copii!). Cu alte cuvinte, daca subestimezi impactul lor, te pandesc … pan’ te nimeresc! Si asta se cam intampla din ce am observat fix atunci cand ne e lumea mai draga.
Cu iubire mereu,