Competiția – o aberație sadică a sistemului educațional

Numar afisari: 4.912

Când în viața ta există o persoană care te motivează să vrei să evoluezi, se cheamă că te afli într-o stare de inspirație și că ai un model. Știi asta pentru că apreciezi acea persoană, pentru că fiecare reușită a ei te bucură mai mult decât atunci când ar fi a ta și îți trezeste frumoase și împăciuitoare simțăminte de admirație, de recunoștință și de respect.

Când în viața ta există o persoană care te face să vrei cu tot dinadinsul să demonstrezi lumii și ție că ești mai cu moț decât ea (indiferent în ce domeniu), se cheamă că te afli în competiție și că (tu consideri) că ai un concurent. Știi asta pentru fiecare reușită a ei te neliniștește, te umple de îndoieli și de ciudă disimulată, te face să vrei să te iei la întrecere: să faci și tu ceva la fel sau poate chiar mai mult. Dar nu oricum, ci în așa fel încât toți cei care au avut vreodată un strop de admirație pentru acea persoană să ți-o acorde ție acum.

Am fost întrebată de ce am ținut neapărat să încep confesiunea din articolul precedent, Cu toată sinceritatea, cu faptul că nu sunt în competiție cu nimeni?

1. Pentru că am ales să învăț să nu mai repet tipare care mă îndepărtează de mine și de experiența Unimii (cea care ne face să simțim permanent că toți suntem Unul și că Unul e în toate).

2. Pentru că am fost (educată să fiu) în competiție toată copilăria, adolescența, tinerețea. Și am fost. M-am luat la întrecere peste tot. Competiție în familie, competiție în bloc, competiție în cartier, competiție în clasă, competiție în județ, competiție în țară și în afara ei, competiție la facultate, competiție la locul de muncă (aici a fost cu sânge!!!). Dacă nu veneau pe lume copiii mei și – odată cu experiența maternității – dorința zdrobitoare de a rupe lanțurile și de a înceta odată cu trădarea de sine,  aș fi fost în competiție și azi! La toți cei enumerați anterior s-ar fi adăugat precis mamele, soțiile, gospodinele, oratorii, vecinii și toți ”colegii” aflați pe baricadele promovării unui stil de viață sănătos.

3. Pentru că am văzut un paltin schingiuit. Citește în continuare, nu te opri, o să înțelegi.

Din copilărie suntem condiționați de familie și de sistemul PERIMAT de învățământ obligatoriu (înțeleg perfect de ce e obligatoriu și mai e și GRATUIT pe deasupra) să credem că trebuie să fim mai buni decât alții sau decât cineva anume, în loc să fim îndrumați cum să ne cunoaștem interior și să găsim împlinire, recunoștință și mulțumire cu cine suntem de fapt. A te lua la întrecere sau a dori să fii mai așa și pe dincolo decât o altă ființă este un mod patetic de a-ți trăi viața. Știi de ce? Pentru că deja ești tot ce ți-ai putea dori să devii, doar că nu îți faci timp să descoperi asta.

A te compara cu altă persoană, a dori să fii ca ea, sau a insufla acest lucru copilului tău este o insultă adusă lui Dumnezeu care ne-a creat unici.

Dacă ții neapărat să-ti descoperi super-puterile, super-talentele, super-dotările într-o competiție, atunci ia-te la întrecere cu tine!

Cum e posibil să accepti să te compari și să fii comparat? Sau – mai dramatic – să dai crezare (sau BANI?!) unor măsuri absurde și nerelevante, gen carnetul de note sau numărul de Like-uri?

Cum e posibil să le cerem copiilor noștri să fie ca X sau Y sau să fie mai buni decât X si Y? În loc să îi suținem să exploreze și să folosească Universul deja existent din interiorul lor?

Cine a participat măcar la una dintre conferințele mele sau cine a discutat cu mine privat (AICI), își amintește precis că am spus de fiecare dată că a te compara (sau a-ți compara copilul) cu o altă ființă este și un gest de o violență ce nu poate fi măsurată în cuvinte.

Mai bine să vă dau un exemplu.

Zilele trecute am văzut la o terasă care servește must, niște paltini ale căror crengi erau răstignite pe un soi de zăbrele de lemn, precum o plantă cățărătoare. Coroana lor nu mai e rotundă și semeață, ci schingiuită, ca să arate precum o iederă. Proprietarul a dorit un gard și un acoperiș natural, verde. Și ce s-a gîndit el? Dacă n-are în curte decât paltini, atunci să-i reorienteze pe un grilaj, ca să arate ca o plantă cățărătoare. Ce-am simțit privindu-i? Că un paltin care vrea să se asemene cu o viță de vie sau cu o iederă, nu va fi niciodată viță de vie sau iederă, ci doar un paltin chinuit, răstignit.

Pățim la fel și noi (și copiii noștri!) când suntem preocupați să fim ca unul sau ca altul, să fim mai buni decât unul și altul: suntem schilodiți de sistemul în care am fost crescuți. Talentele nu se manifestă și geniile nu se nasc din astfel de aberații educaționale! Spiritul nostru, imensul nostru potențial uman nu se va putea manifesta decât atunci când suntem relaxați și împliniți cu ceea ce este. Viața fără pace interioară și fără recunoștință e o tortură de sine.

”Păi și cum evoluăm, cum ne depășim limitele și cum ar avea loc progresul dacă nu ar fi competiția?”, s-au burzuluit unii cititori mai aprigi și cu alte ocazii în care am criticat AICI sistemul de învățământ distructiv, adică cel bazat pe note, premii și sancțiuni  Știi ce? Ești confuz de-a dreptul și e de înțeles după cel puțin 12 ani de educație strâmbă. Vorba părintelui Arsenie Boca: ”În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”.

Să-ți explic, om bun.

Când te iei la întrecere cu cineva, tot ce faci e că te nevoiești să fii întodeauna cu un pas înaintea acelei persoane. Atât. Și asta te limitează la a fi doar competitorul tău + încă un pas, pe când potențialul tău este de fapt nelimitat și nu vei ajunge niciodată să-l cunoști cu adevărat ca expresie deplină a ta, atâta vreme cât ștacheta ta e doar ”capra vecinului”.

A te lua la întrecere e un gest nătâng, e un fel patetic de a trăi viața. N-avem nevoie de competiție pentru a face ceva extraordinar, pentru a avea succes, pentru a evolua. Avem nevoie de modele care să ne miște inima și spiritul, să ne trezească inspirația și creativitatea.

Succesul nu are legătură cu dificultatea sau cu efortul, am mai spus. Are legătura doar cu măsura în care lucrul pe care vrem să-l realizăm contează pentru noi. Dacă contează, alegem să facem ceea ce e nevoie. Și atunci totul devine o alegere, nu un sacrificiu (cum fals e de cele mai multe ori înțeleasă și meseria de părinte, mai ales de noi, doamnele).

N-ai nevoie să te iei la întrecere sau la trîntă cu cineva pentru a descoperi de ce anume ești în stare și care îți sunt limitele. Viața e cel mai bun loc de antrenament și nu va înceta să te pună la încercare cu tine însuți. E suficient să știi în ce fel vrei să îți ”cheltuiești” viața, adică ce îți aduce împlinire și să alegi să faci ce trebuie făcut.

Societatea modernă ne servește însă totul pe tavă și cu greu ma găsim motivația străduinței pentru măreție sau măiestrie. Se vede cel mai bine la copii și la tineri, care preferă să facă ce le vine mai ușor, în loc să facă ceea ce își doresc cu adevărat să facă.

Se vede și la noi adulții, care – deși ajungem uneori la situații critice de sănătate (infertilitatea și oboseala cronică sunt doar două cele pe care le aud zilnic!) – nu vrem să ne trezim, să ne adunam, să reformăm disciplina alimentară și pe cea de viață, motivând că ”e greu”.

Nimeni nu ne-a garantat că ceea ce dorim să realizăm e și ușor de obținut. Ne-a garantat doar experiențe din care vom avea de învățat. Dar dacă alegem întotdeauna doar ceea ce ne vine ușor, e ca și când întoarcem spatele Vieții. E ca și când alegem să părăsim sala de curs pentru un somn călduț și confortabil. Și cu aceasta, experiența trecerii noastre prin lume are toate șansele să devină o lungă noapte…

Numar afisari: 4.912

Distribuie:
  1. Aplauze !!! Aplauze !!! Aplauze !!! Cu aripile inimii 🙂 M-a uns la suflet articolul. De ceva ani, de cand am copii, simt ca si competitia si comparatia cu care m-am confruntat eu in sistemul de invatamant sunt niste aberatii care duc la anomalii sufletesti. Acum am citit in aritcol atat de clar argumentat si atat de bine ordonat de ce NU competitia si de ce NU comparatia. Excelent !

    1. Vaai, Cristela draga, iti multumesc din inima!! Te pup! Fii binecuvantata! Ai detaliat si explicat atat de frumos exact gandul ce incerc sa-l impartasesc de ceva timp cu oamenii din jurul meu si mai ales cu copiii mei. :*

  2. Draga Cristela, lucrez in invatamant si stiu despre ceea ce vorbesti; am vazut si eu pomi rastigniti-nu m-am intrebat cat de mult ii doare sa fie “deturnati” de la forma lor naturala…prin acest comentariu al meu, doresc sa te sustin in continuare(cand sunt obosita sau deprimata citesc cate un articol de’al tau si buna-dispozitie imi revine) pentru “vocea” pe care o ai si mai mult pentru ca vezi lucrurile cu ochiul, mintea si mai ales cu sufletul curat. Esti o ambasadoare minunata si ma rog ca Dumnezeu sa te binecuvanteze in continuare.

    1. Draga Anca,

      AMIN! Multumesc, iti transmit uriasa recunostinta pentru acest comentariu si pentru vibratia din el.

      Duminica in pace,
      cristela

Care este opinia ta