Credeam că o să plâng un ocean când intri la școală. Dar am râs o veșnicie. Împreună.
Scris de Cristela - 19 septembrie 2016
***
Am intrat din nou la școala, odată cu copilul meu. Au trecut 40 de ani de când am fost clasa I. Mă simt ca atunci când ajungi – în sfârșit, după 40 de ani! – să manânci un mango la el acasă, după ce ai mâncat mango de supermarket la tine acasă: te năucește diferența… intergalactică!
Alegerea școlii – și anterior a grădiniței – a fost o chestiune de viață și de moarte a spiritului copilului (am povestit totul in articolul Cum am ales scoala copiilor mei). De ce? Pentru că de fapt nu e așa cum am fost făcuți să credem că e. Adică nu încredințez “un om” spre disciplinare dresaj și nici spre umplerea creierului său, precum a unei găleți, cu informații “necesare”, ci încredințez UN SPIRIT VIU SI LIBER, un foc ce trebuie menținut aprins, pentru a putea lumina întreaga viață în interiorul, dar și în jurul lui.
Mi-a confirmat toate astea și un învățător bătrân din curtea școlii. Are peste 100 de ani, vorbește puțin, dar transmite mult și pe toate lungimile de undă. Îl îmbrățișează copiii de toate vârstele, părinții și bunicii, că tare bine le mai zice în fiecare zi… De pildă zice că “iubire”, zice că “bucurie”, zice că “abundență”. Zice că ce gândești, aia trăiești. Îhm, e un tei plin cu mesaje și-a zis că mai povestim noi …
Noi, părintii, ducem de generații frica “nerealizării copilului”. O bazaconie de care ar trebui să râdem cu gura până la urechi, ca de toate bazaconiile inventate de ego-urile noastre netemperate. Mintea se teme de analfabetism, dar inima știe că singurul analfabetism cu adevarat periculos este cel emotional… Să nu ne lăsăm păcăliți! Educația prin competiție și prin ierarhizare, frica de a dezamăgi prin note și calificative irelevante și dependența emoțională de validări externe și-au pus amprenta asupra conștiinței noastre colective și își spun cuvântul asupra sănătății sufletești.
“Poți face din copilul tău un mare olimpic sau un mare explorator de frunze colorate-n parc. Nu conteză. Ce contează e să îi dai încrederea că el e şeful lui şi, mai ales, el e singurul capabil să îşi asculte vocea interioară, să îşi întrevadă calea. Cine crede că e bine să-şi dea copilul pe mâna unui dur sau exigent plin de pretenții de importanță, nu face altceva decât să îi predea spiritul.” Prof. Oana Moraru, fondatorul școlii Helikon și al portalului Vocea Părinților.
N-am avut liniște până nu am găsit dascăli capabili să își asume cot la cot cu mine și cu soțul meu, responsabilitatea formării motivațiilor și a stimulării entuziasmului copiilor noștri. La ceremonia primirii clasei I în școală, s-au rostit puține cuvinte, care au creat vibrații înalte ale conștiintei de părinte. A vorbit învățătoarea clasei a II-a, despre ce înseamnă prima zi de școală pentru inima copiilor, copiii clasei a II-a au păstrat intacte emoțiile timp de un an, amintindu-și cu exactitate detalii. Mesajul ei a fost: ” Suntem aici, să îi călăuzim pe copii pe drumul spre ei înșiși. Doar așa pot deveni liberi. Pentru a schimba lumea, avem nevoie de oameni și de spirite libere.” A urmat învățătoarea clasei I, care ne-a spus … o poveste. Cu tâlc. Povestea celor trei graiuri, de fratii Grimm. S-o căutați și s-o citiți pentru sine. Poate schimbăm impresii despre felul în care v-a animat…
În loc de încheiere, preiau mesajul Prof. Oana Moraru pentru colegii din sistem și pentru părinți, mesaj pe care îl reamintește la fiecare inceput de an școlar (a nu se înțelege că mergem la școala Helikon din Călărași. Dar a se înțelege ca mă inspiră și mă motivează Oana Moraru. N-am puterea să numesc miniștri, dar am puterea sa Îi cer lui Dumnezeu și îngerilor Lui ceea ce gândește inima mea. Și gândește că pentru sănătatea copiilor României, Ministerul Învățământului ar trebui să caște ochii minții la ce are de spus Vocea Părinților și Oana Moraru.)
1. Concurența în clasă face mai mult ravagii decât bine. Ierarhiile valorice între copii sădesc neîncredere, teamă și rușine față de greșeală. Stopează evoluția. Amestecă performanța școlară cu valoarea fiecăruia, ca om. O diminuează pe aceasta din urmă.
2. Fiecare copil trebuie să simtă că există cel puțin un adult în școală care crede, cu adevărat, în el. Ca să crească, fiecare are nevoie să facă greșeli în felul lui. Cu pași iuți sau dese împiedicări. Nu ai dreptul să te înfurii sau să disprețuiești numărul de ezitări din destinul fiecăruia.
3. Nu trebuie să ne dorim să ”omogenizăm” clasele de copii. NU facem educație pentru atingerea unui numitor comun între elevi. Nu comoditatea noastră e prioritatea, nici economia actului didactic. Toți copiii sunt diferiți, au praguri distincte de creștere. Măsurăm nu media clasei, ci plus valoarea din formarea fiecăruia.
4. Profesorul nu este omul din fața copiilor. El este sprijinul din spate, un umil servitor al minții. Nu este un planificator și nici un inginer strategic al învățării. Este un cultivator de stări de grație: înainte de a cere copiilor disciplină, muncă, transpirație, el trebuie să provoace mirare, bucurie, inspirație.
5. Nu poți crește operații superioare ale gândirii fără să creezi emoții cu vibrații înalte. Raționamentele se dezvoltă când copiii se simt respectați și în siguranță. Un profesor nervos, isteric, zeflemitor, plictisit, apatic este otravă pentru spiritele copiilor noștri. Exercițiile făcute în silă, temele kilometrice, profesorii duri care controlează prin frică dau rezultate pe termen scurt și împuținează, pe viitor, bucuria de viață a copiilor, nevoia de a învăța pe cont propriu, încrederea în sine.
6. Ca să scoți ce e mai bun din fiecare, trebuie să îți imaginezi mintea ca pe un tărâm capabil să își extindă granițele în permanență. Nu există înfundături, pierderi de start, șansă de mâna a doua. Nu există minți de clasa a VI-a sau de clasa a II-a. Când un copil își dorește cu adevărat, poate face salturi uriașe, dincolo de ritmul orarelor sau al semestrelor școlare. Nu există vinovăția lecțiilor neînvățate la timp, ci numai adulți care nu mai știu să creadă în copiii lor.
Și mai later edit 🙂 In aproape toate feedbackurile primite la acest articol exista numitorul comun “frumos, dar e greu” sau “frumos, dar imposibil la noi”.
Nu e imposibil, profesorul Marcel Căpraru a explicat de ce și cum de numeroase ori. Recitiți articolul meu Profesorul Interior sau cui ne încredințăm copiii.
Articolele mele nu sunt “cuvinte frumoase”, ci poarta in ele energia iubirii si a increderii ca se poate, ca incet, incet, ne TREZIM si ne REUNIM. Si ca vom influenta cu gandurile si intentiile noastre pornite din iubire, SCHIMBAREA pe care o asteptam de aproape trei decenii. Si care, dupa cum stim… de la noi insine si de la “cap” incepe.
“Greul” isi are originea in minte. Credem si spunem mereu “e greu” si e firesc ca energia “greului” sa se manifeste in realitatea pe care insasi mintea si gura noastra a creat-o. “E greu” e ca un fel de compresa calduta pusa pe ranile noastre emotionale si mentale, de atatea generatii. E doar asa cum e si cum trebuie sa fie si noi putem schimba asta daca ne mobilizam si avem incredere in NOI INSINE, nu in CINEVA din afara.
Exista si in Romania, in Bucuresti scoli alternative. Inclusiv Waldorf, insa am observat ca sunt administrate diferit si de aceea si costurile sunt, poate, descurajante. Dar, daca se doreste, solutii exista si din partea scolii, si a parintilor.
In Austria si Germania aceste scoli se autosustin financiar si logistic (noi, parintii si profesorii la un loc, impreuna cu copiii facem curatenie in clasa, in scoala, si in gradina si culmea! nu ne cade nicun galon, ba din contra 🙂 ). Avantajul la scoala pe care am ales-o este ca financiar, contributia e in functie de venitul pe familie, asa incat sa aiba acces cat mai multi copii, nu doar cei “cu posibilitati”. In plus, de la al doilea copil, taxa scade la mai mult de jumatate pentru amandoi.
PARADOXAL poate, la aceste scoli nu este parada modei si nici a statutului finaciar/social, nici din partea profesorilor, nici a parintilor, nici a copiilor. Nu se fac cadouri, nici la stat, nici la privat, este INTERZIS, cu exceptia unui buchet de flori din partea clasei, o data pe an. Scoala este locul unde modestia, discretia si minimalismul sunt la ele acasa (inclusiv la cantina, unde se mananca putin si SIMPLU). Altfel, totul ar fi un fariseism, o intentie comerciala, in insasi contradictie cu spiritul acestei educatii.
Cu iubire, pentru copiii acestei lumi și pentru nemurirea steluțelor din privirea lor,