Fie școala cât de liberă … de iubirea ta mi-e dor!

La ora 19 se stinge lumina și-ncepe ritualul de culcare. Spun povești, răspund la întrebări, fac la cerere masaj simultan celor 2P: Ploicica, Ciocănița, Valurile și Căluțul, Purcelușii.  Mai și protestez uneori, că ma depășesc exigențele 🙂 , dar sunt conștientă de importanța acestui ritual și timp special, care stabilește o conectare aparte. Astfel încep să curgă cele mai secrete gânduri și înduioșătoare declarații, pe care – recunosc – ard de nerăbdare să le aud sau reaud… De fecare dată dăruiesc la dublu, primesc la dublu.

Ieri de pildă, la limita dintre veghe și somn, Petru ridică ușor capul de pe pernă și simt cum îmi caută ochii pe întuneric:
– Tu știi ceva?
– Ce, mama?
– Nu e bine să fii mare!
– ?!
– Când ești mare, ești mereu obosit…
Am sa-i scriu Dr. Robert Morse să-i confirm teoria lui, conform căreia 99% la suta din populația globului suferă de sindromul de epuizare a glandelor suprarenale. Dacă până și un pui de om și-a dat seama după 6 ani de viață că asta e problema adulților…

Din partea cealaltă, relaxat complet de la masaj și pe jumătate adormit, Pavel șoptește:
– Mama, mâine e școală?
– Nu, mama, poți să dormi cât vrei.
– Da’ când e școală, câte ore sunt de la 8 până se termină?
– Se termina la 12, deci 4 ore.
– Și de la 12 până ma iei tu? (rămâne doua zile pe săptămână la un program special de concentrare pe sine, în natură)
– Încă 5 ore.
– Patru… cinci… șaseee… ăăă… nouă! NOUĂ ore?!
– Îhmmm?… răspund cu inima strânsă, pentru intuiesc că urmează o replică greuceană.
– Oh…Nu credeam că pot să rezist nouă ore fără tine…

Mi-e dor să aud din înțelepciunea copiilor, hai să mai povestim și de la voi, vreți?