Articol -comentariu de prof. Marcel Căpraru – despre alimentaţia intelectuală a copiilor.
În urmă cu peste două luni am primit invitația să scriu pe acest blog un articol-comentariu despre un text din manualul de limba română de clasa a treia. E vorba de o povestire scurtă, mai puțin de o pagină, Iepurele toboșar de Spiridon Vangheli. Invitația mă onorează și, în același timp, mă ajută să-mi descopăr ignoranța, de exemplu: nu știam cine este Spiridon Vangheli!
Am întârziat cu articolul din două motive. Cunoștințele pe care le învățăm, le vehiculăm și, uneori, le transpunem în acțiune sunt de trei feluri: fapte – asupra cărora toată lumea e de acord, interpretări (opinii) a căror valoare de adevăr nu e universal acceptată și judecăți de valoare. La rândul lor opiniile pot fi: opinii bine informate și opinii slab-informate, numite și păreri. M-am ferit pe cât posibil de a practica “sportul național al datului cu părerea”, de aceea, când mi se solicită o opinie, îmi rezerv un timp pentru a mă informa. Cine e autorul textului? De ce a fost ales acest text, care a fost scopul autoarei manualului? De la ce premise (prezumții/prejudecăți) despre copii și dezvoltarea lor psihică a pornit? Cum este folosit textul în clasă, ce scop au învățătoarele, etc.?
Al doilea motiv se referă la perspectiva din care îți exprimi opinia. Eu o numesc perspectiva ochiului de vultur. Am avut revelația acestei perspective cu ani în urmă când un prieten m-a dus cu mașina sa de la Ioannina la Salonic, unde urma să particip la o conferință. Am ajuns seara la hotel, un hotel de lux la o margine de oraș, printre blocuri. Habar n-aveam în ce zonă a orașului se află și nici nu consultasem anterior vreo hartă a Salonicului. După cazare am plecat în căutarea unui restaurant pentru cină, fără să iau o hartă de la hotel. Curând mi-am dat seama că risc să mă rătăcesc printre aleile pustii și blocurile care corespundeau perfect conceptului de asemănare din manualul de geometrie. Mi-am zis: o hartă n-am, dar dacă aș fi un albatros – se auzeau albatroșii deasupra orașului – alta ar fi perspectiva! În loc să mă încurc printre blocuri, m-aș duce dintr-odată la punct fix. A vedea lucrurile dintr- perspectivă mult mai amplă, te eliberează de teama de a greși când exprimi o opinie.
În sfârșit, credibilitatea unei opinii depinde de rezonanța în rândul audienței, aceasta trebuie cunoscută în preocupările ei și în limbajul specific, altfel se poate întâmpla ca în Luceafărul:
Deși vorbești pe înțeles
Eu nu te pot pricepe.
De aceea, am ajuns la concluzia că e bine să-mi exprim opiniile în termeni de alimentație holistică. Și iată ce-a ieșit:
TOBĂ DE IEPURE LA CONSERVĂ
Imaginați-vă că o lungă perioadă din viața dvs. ați fost obligați să vă hrăniți doar cu mâncare din conserve, mâncare aleasă de alții, procesată și condensată după rețete de care habar nu aveți. Dimineața, carne din conservă. La prânz, legume consevate. Seara, fructe la borcan. Nu prea aveți voie să le amestecați. Imaginați-vă că, pentru a vă hrăni, trebuie să mergeți zilnic la cantină unde vi se sevește la toți același menu în același timp și sunteți forțați să mâncați în același ritm. Mai mult, procesul de digestie vă este dirijat pas cu pas și trebuie să se petreacă simultan la toți. Aproape zilnic, șeful de sală verifică dacă ați îngurgitat tot, dacă nu cumva ați mai aruncat la gunoi, și, în funcție de gradul de conformism, sunteți răsplătiți sau pedepsiți. Cum credeți că ar arăta corpul dvs. după vreo 10-12 ani de mâncat la o asemenea cantină?
Probabil că exercițiul acesta de imaginație vi se pare dificil și că vă propun să vă imaginați o absurditate. Ei, bine, nu e nici o absurditate, e o realitate pe care ați trăit-o fiecare dintre dvs. în perioada când ați fost obligați, de către autorități și de către părinți să frecventați școala și să asimilați cunoștințe din manuale. La prima oră din manualul de limba română. La ora a doua, din cel de matematică. Apoi din cel de istorie, ș.a.m.d. Toată clasa, în același timp, în același ritm, în același fel, fiind răsplătiți cu note bune sau pedepsiți cu note proaste (și consecințele lor) în funcție de gradul de însușire a cunoștințelor respective. Manualele nu sunt altceva decât conserve de cunoștințe.
Veți obiecta că nu e același lucru și că metafora nu ține. Dumneavoastră, cititorii acestui blog, ați învățat de la Cristela despre hrana vie care se adresează, în același timp, trupului, minții și spiritului care trebuie să fie în armonie. Probabil că sunteți familiarizați și cu învățăturile creștine și ale maeștrilor spirituali și încercați, pe cât posibil, să le puneți în practică. Ei bine, imaginați-vă că mintea copiilor nu e un vas gol care trebuie umplut cu cunoștințe prin școală, ci e un organism viu care se dezvoltă și se hrănește după aceleași legi ale vieții ca oricare alt organism uman, pe seama a ceva preluat din mediu printr-o activitate selectată de mintea însăși și asimilat printr-un alt proces activ – digestia – prin care acel ceva devine una cu organismul însuși. Și dacă, pentru hrana vie pe care o dăm corpului există atâtea subtilități, vă închipuiți cât de subtilă e digestia mentală!
Pentru a înțelege mai bine e nevoie de câteva lămuriri privind raporturile dintre trup, minte și spirit. Eroarea fundamentală pe care o fac teologii și maeștri spirituali e că pornesc de la stadiul de adult al organismului și intuiesc bine că cele trei aspecte ale ființei umane alcătuiesc un tot unitar care trebuie să fie în armonie. Teologii o fac pornind de la premiza că Dumnezeu l-a făcut pe Adam direct adult, iar maeștrii spirituali o fac pe baza meditației lor ca adulți. La adulți, cele trei aspecte există în sine. În realitate însă, nimeni nu s-a născut adult. Cele trei aspecte apar succesiv. Majoritatea oamenilor se întreabă ce se întâmplă cu spiritul după moarte, iar răspunsul, pe care doar ateii nu-l acceptă, e că trece într-o altă lume – lumea cealaltă. Aproape nimeni nu se întreabă de unde și cum vine spiritul pe lumea asta, materială.
În fapt, spiritul, energia esențială a vieții, pentru a intra în lumea materială trebuie să-și creeze instrumente speciale; în primul rând un corp material și, datorită geneticii se știe cum se produce corpul în perioada de nouă luni de creație, gestație și dezvoltare într-un mediu special – uterul mamei. Al doilea instrument de care are nevoie spiritul prin care intră în relație cu mediul și se manifestă în lumea asta este mintea, îndeobște sistemul psihic, memoria, imaginația, rațiunea, cogniția, motricitatea, adică conștiința. Știm cu toții că aceste procese psihice nu sunt prezente la naștere. Spiritul vine pe lume în stare embrionară, e ca o sămânță, ca un sâmbure care, pentru a se dezvolta normal, are, de asemenea, nevoie de un mediu special pregătit. Ca o sămânță să încolțească și să se dezvolte normal are nevoie să fie plantată într-un mediu favorabil din care să-și ia hrana necesară, diferită de la o etapă la alta. Dar ea este cea care o caută și o extrage din mediu prin procese izvorâte dinlăuntru în afară, nu i-o putem injecta din afară fără a o artificializa, adic[ a o de-natura, a o scoate din natura ei!, ea știe ce și când îi trebuie. Sarcina noastră e să-i asigurăm acel mediu favorabil, să aibă ce-i trebuie la momentul potrivit, nici prea devreme, nici prea târziu, nici prea mult, nici prea puțin. Nu e necesar să insist, știm cu toții că, în condiții nefavorabile, planta se strîmbă, cu alte cuvinte se produc deviații de la normalitate.
Crearea și dezvoltarea minții ca instrument de relație urmează, pe un alt plan, aceleași legi ale vieții ca și dezvoltarea embrionului trupesc în perioada intrauterină, numai că organul prin care își ia hrana din mediu sunt simțurile: văzul, auzul mirosul, gustul, simțul tactil, care constituie “rădăcinile” prin care embrionul spiritual se ancorează în mediul înconjurător. Simțurile însele trebuie să se dezvolte și să capete robustețe, să se atașeze solid de mediu. Ele preiau senzații -hrana- care sunt digerate și transformate, la nivelul cortexului, în impresii senzoriale – cărămizile minții din care se vor construi memoria, imaginația, rațiunea, conștiința. E de la sine înțeles că dacă mediul e nefavorabil, nu oferă ceea ce caută organismul mental la momentul potrivit, (el știe ce!) sau oferă prea mulți stimuli sau prea puțini, prea devreme sau prea târziu, sau mediul e plin de toxine (psihologice), sau e instabil și dezordonat, sau i se pun obstacole, se pot produce strâmbături, deviații de la dezvoltarea normală pe care, în perioada primei copilării le numim capricii, mai târziu, religia le numește păcate: invidia, lăcomia, mândria, lenea, minciuna, ura, iar psihologia le numește complexe și boli de personalitate: complexul de superioritate, de inferioritate, timiditate excesivă, delicvență, nevroze, depresii, etc. cu repercusiuni asupra sănătății fizice.
Acest proces al creșterii mentale pornit dinlăuntru se petrece în mai multe stadii sau planuri ale dezvoltării care au drept scop cucerirea progresivă a independenței, primul (0-3 ani) asigurând fundamentul, temelia, urzeala minții, în termeni psihologici, subconștientul (cel care, în ultimă insatnță, ne dirijează stările, gândurile și acțiunile), care, în perioada 3-6 ani capătă rezistență, urzeala pe care, în următoarele planuri, se țese conștiința cu dominante specifice în fiecare plan: imaginația, justiția morală și cunoașterea (6-12 ani), relațiile sociale (12-15), stabilizarea emoțională (15-18). E clar că, dacă urzeala minții este cu rupturi, cu noduri, cu cocoloașe, procesul de țesere e îngreunat, cu ochiuri lipsă, iar calitatea stofei (conștiinței) e îndoielnică, manifestându-se, în principal, prin confuzie mentală. Iar calitatea urzelii depinde, în cea mai mare măsură, de calitatea mediului înconjurător – uterul embrionului spiritual – și de respectarea procesului de hrănire și digerare. Odată ce ”înțărcarea” senzorială s-a produs (asta nu înseamnă că nu ne mai folosim de simțuri!), în jurul vârstei de 6 ani, organismul mental începe să se hrănească cu cunoștințe prin organele intelectuale, imaginația și rațiunea, iar mediul se extinde la întreg universul. Procesul respectă aceleași legi ale hrănirii:, acumularea materialului, digerarea naturală și asimilarea acestuia ca parte intrinsecă a minții, construcție.
După acest mic excurs, aproape grosier, spațiul și timpul nepermițând multitudinea de nuanțări și explicații dorite (probabil), e cazul să revenim la tema noastră. Problema nu e a unui text sau altul din manuale, ci a structurii școlii și a modului cum se face școală. Mediul în care intră copilul când merge la școală e artificial și e un obstacol uriaș în calea dezvoltării normale care trebuie să urmeze legile naturii. (pentru detalii: a se citi articolul meu: Nimeni nu s-a născut adult.Despre învățământul obligatoriu) Acest mediu desparte cele două curente energetice ale vieții a căror împletire dinamică și echilibrată e de cea mai mare importanță: energia fizică a corpului – în special energia musculară consumată în mișcări voluntare (de la voință); și energia mentală a inteligenței, care, în ultimă analiză, este o forță spirituală imaterială. În realitate, aceste două curente nu operează niciodată complet separat, doar școala și, în general, adulții, le pun obstacole și le separă. Ele nu trebuie niciodată gândite separat, dacă vrem să se dezvolte un om complet. Prin separarea lor și luarea în considerare doar a aspectului intelectual, școala înfrânge sau deviază dezvoltarea voinței, rezultând fie indivizi obedienți care îngurgitează cunoștințele din manualele-conserve, un fel de obezi intelectual, fie indivizi a căror voință se dezvoltă separat și se manifestă în acțiuni despărțite de gând, așa-zișii rebeli, copii problemă, copii cu ADHD, etc.
Pentru că mulți dintre cititori sunt și părinți cu copii mici, trebuie să spun că principalii factori care pot duce la această separare nenaturală a celor două fluvii energetice sunt: atunci când copilul are voința să acționeze dar mișcările îi sunt inhibate; atunci când voința adulților se substituie în mod nenecesar celei a copilului; atunci când copilul nu are un ghid, un adult care să-l pună în contact cu elementele dorite din mediu.
Deoarece toți am crescut și ne-am dezvoltat în medii nepotrivite legilor creșterii, (vorba poetului:
I, a stranger and afraid
In a world I never made).
s-a produs, în personalitatea noastră, o separare între spirit, minte și corp, pe care o manifestăm în viața de fiecare zi. Dar ele tind mereu să se reunească, ca un râu revărsat care-și caută mereu albia, matca, arhetipul, de aici nevoia de a căuta, conștient, soluții, citind și participând la diverse cursuri și seminarii de dezvoltare personală, de meditații spirituale, de alimentație naturală, megând la psihoterapeut, etc. De cele mai multe ori, în ciuda dorinței și a înțelegerii problemei, infirmitatea voinței ne împidică să aplicăm o soluție sau alta. pentru că trebuie să restructurăm și să re-ordonăm urzeala după ce a fost țesută stofa!
Prin urmare, Iepurele toboșar e un text ca oricare altul. Ce se întâmplă la școală, digestia forțată și dirijată a acestuia, e buba. Pentru a-și hrăni mintea e de preferat ca elevul să-și aleagă singur (sau să i se sugereze, dar alegerea este a lui) să citească o carte a lui Spiridon Vangheli, Isprăvile lui Guguță, de exemplu.