Am fost ieri cu Pavel și Petru la un loc de joacă pentru copii. N-am reușit să-i impresionez prea tare, că oferta era pentru copii până la 7-8 ani. Dar niște tobogane, legăne și chestii de cățărat n-au rămas neîncercate.
În timpul ăsta am avut ocazia să observ două situații de viață, pe care mi-am propus să vi le prezint ca preambul, mai ales că unii dintre voi mi-ați scris că doriți să discut în emisiunii viitoare și despre curaj.
În spatele băncii pe care leneveam la soare, sorbindu-i printre gene pe cei 2P, era un șotron pe care se jucau câteva fete de 5-6 ani. După ce au plecat, o fetiță de 2 ani îmbrăcată și ocrotită de bunici ca o prințesă, ținea morțiș să probeze și ea șotronul, știți că cei mici învață prin imitație.
N-a fost chip să fie descurajată de avertismentele bunicilor: ”Nu acolo, că faci AU! Dacă sari, faci AU! Dacă alergi, faci AU!” repeta bunicul în spatele ei, încercând în zadar să o țină locului. ”Buba, buba!” făcea și bunica în spatele ei, dar copila râdea și chicotea de câte ori scăpa din mâinile lor.
Pace bună până când copila cade. Urmează un moment de tăcere, se uita uimită la bunici, si ei perplexați pentru câteva secunde. După care se dezmeticesc și se aruncă asupra ei: ”Hiii, vaaai!!! Au, au, ai vazut – AU? Ai vazut, daca alergi? Ai vazut, daca sari? Ai vazut, daca nu esti cuminte?”. Fireste ca in toata agitatia asta copila și-a dat drumul la urlete – pe care eu le-am simțit a fi mai degraba de furie, caci de durere în niciun caz, șotronul era desenat pe un material de cauciuc cu amortizare, nu pe asfalt.
Când adulții acționează în acest fel asupra copiilor nu fac decât să crească păsări fără aripi. Când acești copii vor ajunge tineri și apoi adulți maturi, vor fi așa de bine educați să tacă din gură, să fie cuminți, să tacă și să inghită, că altfel ”fac AU!” Înțelegeți poate mai bine, de ce e atât de dificil să ne unim? Căci ne plângem, noi, păsări fără aripi, că ”românii nu e uniți și nici curajoși”.
În fața mea, aproape simultan, o altă scenă. O mamă singură, cu un băiețel de 3 ani, care ținea în brațe un Mickey Mouse de pluș. Pruncușorul se uita admirativ la cei 2P care escaladau o schelă în formă de rachetă, să tot fi avut vreo 3 – 4m înălțime… și cam instabilă, dacă mă întrebați.
”Vleau și eu!” face el brusc și se uită la mama. Ea zâmbește, copilul simte că e aprobat, se desparte de jucăria de pluș și se avântă pe schelă curajos.
”Bravo, bravo, mamă!”, îi însoțea mama fiecare pas pe o nouă treaptă. Nu știu dacă vă puteți imagina, dar ea era mai curajoasă decât copilul! ”Bravo, ce bine te descurci!”
Pe la 2m pruncul obosește și zice ”Gata! Vleau jos!”
”Sigur, coboară singur, că poți, mama e aici oricum” îl incurajează mama în continuare. Coborâre fără probleme, dar la aterizare o mică ezitare si zbang!, băiețelul se lovește la picior. Începe să plângă și mama spune: ”E in regulă, mami, o să treacă!”, îl cuprinde în brațe și îl freacă cu Mickey Mouse de pluș pe bubiță. În câteva secunde pruncul râde, ”Gata, nu mai doale” și pleacă alergând spre alt colț al locului de joacă.
Aș fi tras niște concluzii în încheiere, dar m-am lungit destul, așa că vă las pe voi să le trageți pentru sine, privind la cele două situații ca la două oglinzi. Nu vă invit să judecați personajele povestirii, căci la asta suntem deja maeștri. Vă invit să faceți ce e nevoie să fie făcut pentru a (va) crește aripi!❣