Sunt supărat! Sau ce să faci pentru o Românie zâmbitoare

Cei 2P  – adică Pavel si Petru, copiii noștri, au trecut printr-o fază nouă, fix la vârsta din fotografiile de mai jos (2014). Îi apuca brusc, mai ales seara la culcare. Când pe unul, când pe altul. Cine are mai mulți copii știe cum se contaminează reciproc frățiile lor: ”Sunt supărat, da’ nu știu de ce!”. Afectați nevoie mare, nu era chip să-i faci să zâmbească, nici să pătrunzi misterul nemulțumirii lor…

Ce să fac, să fie altfel – mai ales pentru un copil de 3 ani – decât traumatizantele clișee: ”Pentru ce ești supărat, domnule?”, ”Ce-ți lipsește, copile?! Ai de toate!”, ”Ai prea multe, de aia ești supărat!”, ”Ne sacrificăm pentru tine și tot nemulțumit ești!” etc. Mai bine hai să ne jucăm, facem un exercițiu de recunoștință – cei care au fost la conferințele mele precis și-l reamintesc.  Se numește ”Trei binecuvântări”. (Dar nu, nu abandonați aici lectura – că nu pe ăsta vreau să vi-l propun pentru România, n-avem noi timp de TREI binecuvântări. Vă propun doar un exercițiu cu O SINGURĂ binecuvântare. Pe care nici măcar nu trebuie să o rostești. E suficient să o conștientizezi. Citiți până la final, vă rog.)

Fără să le spun lor că jucăm un joc și cum se numește, iaca, seara la culcare (pentru că atunci e ”ora magică”, momentul nostru de conectare profundă, de deschidere a inimilor) zic cu înflăcărare: ”Copii, gata! Am o idee: fiecare dintre noi spune trei lucruri pentru care se simte azi fericit și zâmbește. Încep eu!”. În fiecare zi alte si alte trei lucruri, mereu altceva. Credeți că nu se poate? Citiți până la final, mulțumesc pentru încredere.

A fost minunat vreo lună, mai ales că după primele zile, și-au dat repede seama că au epuizat lucrurile materiale care – ziceau ei – îi fac bucuroși și-au fost nevoiți să caute bucuria în acele lucruri care nu se pot cumpăra cu bani. Gata cu mașinuța, gata cu Spiderman, gata cu tractorul, gata cu mingea de fotbal, gata cu piscina gonflabilă.

”Aoleu! Păi și noi?… Pentru ce mai putem fi atunci bucuroși? Că nu mai știm pentru ce!” Atât mi-a fost. ”Mmm, noi suntem iar supărați!”.

Am sugerat discret: ”Poate pentru că avem o casă? Și pentru că e cald în casă? Și pentru că e apă la robinet în casă? Sau pentru că avem două mâini?” Cam subtil.

”Sau poate să ne bucurăm că-i pace?”, ”Sau că există natură verde, de exemplu?”

Au stat ei pe gânduri ce-au stat… Nu păreau convinși: ”Mda, o casă e ceva mare, poți să te bucuri, dar apa și două mâini e ceva normal!”, au dat verdictul. Bine. Atunci mâine ne jucăm ceva anormal. ”Ceva anormal?! Asta, da, e bine, ura, abia așteptăm.”

A doua zi ne-am legat o mână la spate și fiecare a trebuit să facă totul doar cu o mână. A fost hazliu vreo juma de oră, apoi a devenit frustrant. N-am zis nimic. Am dezlegat mâna fiecăruia și ne-am văzut de zi în continuare. Mai pe seara, hai să ne legăm un picior. ”Nu, nu vreau!”, a țipat Petru. ”E greu fără două picioare!” Pavel însă a vrut, dar n-a rezistat mult.

Seara – vă puteți lesne imagina – a fost mai ușor să găsim alte trei lucruri pentru care suntem recunoscători și să și râdem de bucurie. Copiii înțeleg repede, n-au nevoie de prea multă salată verbală de la noi.  ”Eu sunt bucuros că văd, că nu mă doare burta, că am mămică și tătic”, ”Eu sunt bucuros că am apă de băut, că am două mâini și zece degete, de fapt sunt bucuros că sunt” și am dus-o așa… vreme lungă să ne-ajungă! A fost o altfel de rugăciune de mulțumire, a fost și o programare interioară pe o vibrație înaltă, vindecătoare. Și bine ne-a făcut, căci cine înțelegere puterea simțământului numit RECUNOȘTINȚĂ, conectat la energia abundenței va fi în veci.

Firește că după un timp, a apărut din nou vrăjmașul 🙂 : ”Noi vrem să mulțumim, noi vrem să fim bucuroși, da’ nu mai găsim, nu mai știm pentru ce? Noi am zis deja totul.” Bla bla, cum face mintea dacă îi iei în seamă pretențiile. Încă puțin și credeam și eu că s-au cam epuizat motivele, că deh, nu e greu să te complaci, greu e să te smulgi din călduța lâncezeală. Vocea discretă a intuiției s-a auzi imediat: ”Nu știi? Dar dacă ai ști că mâine, când te trezești, singurele lucruri pe care le vei avea sunt cele pentru care ai fost recunoscător cu o seară înainte? Poate atunci ai ști?…” 🙂 Le-am zis și lor și-a curs lista precum o cascadă, și-au înflorit zâmbetele precum o livadă primăvara.

Faceți acest exercițiu. Poporului român are nevoie să își reamintească să zâmbească. E aproape imposibil să-ți zâmbească cineva pe undeva în România. Cei 2P mă întreabă de fiecare dată – de ce sunt oamenii așa de supărați, de ce se uită atât de încruntați unii la alții și mai ales la copiii jucăuși?

Anul trecut am avut în România o conferință cu un invitat special, Lex van Someren (pentru cine nu știe, este un artist internațional, alături de care am cântat și eu. Am realizat împreună un CD terapeutic, Copil iubit, cu muzică pe frecvență de vibrație specială și pe care îl puteți asculta sau comanda cu reducere AICI). După conferință, în drum spre casă, ne-am oprit la restaurantul aeroportului Otopeni să bem un ceai și un fresh de portocale. Avionul a avut întârziere la îmbarcare, așa că am interacționat de mai multe ori cu chelnerii. Lex m-a întrebat discret ce se întâmplă, de ce sunt extrem de supărați la fiecare interacțiune? Sunt sigură că mă credeți că la cei 28 de ani ai lor, nu erau doar supărați, ci EXTREM de supărați. Și dacă nu mă credeți, cu atât mai bine – o să vă convingeți singuri dacă mergeți la oricare dintre restaurantele de la aeroportul Otopeni și îndrăzniți să cereți în loc de zahăr – miere și în loc de linguriță – un pai. 🙂 La al treilea ceai, Lex n-a mai rezistat și l-a întrebat cu blândețe și cu compasiune pe chelner, zâmbind cald (Lex e bunătatea întruchipată): „Tu știi să zâmbești?” 🙂

***

Tu frate și soră care citești acest articol, știi să zâmbești? Sau n-ai chef de exercițiul de mai sus? Atunci fii în slujba cuiva. Mergi la un centru de plasament, dă o mână de ajutor familiilor sociale, megi la Hospice Sfânta Irina unde voluntarii au grija sub coordonarea domnului Dr. Pavel Chirilă de bolnavii aflați în fază terminală, refuzați de spitale și pe care nu are cine să îi îngrijească și să îi petreacă dincolo. O să vezi că-ți vine imediat bucuria și recunoștința.

E prea dur ce ți-am propus? Atunci, iată ceva simplu. Foarte simplu: când te trezești dimineața –  zâmbește. Simplul fapt că te-ai trezit nu e o nimica toată. Peste 1 milion de oameni mor zilnic în somn. Uită-te lângă tine sau prin casă. Cei dragi ție trăiesc? Zâmbește! Zilele trecute o cunoștință veche plângea la telefon, i-a murit soțul: ”M-am uitat la el dimineată și nu-mi venea să cred. Seara nu avea nimic! Cristela, doar 45 de ani!…”

Te crezi nemuritor? Probabil da, dacă te comporți prostește și îți permiți să uiți să zâmbești pentru simplu fapt că tu și cei dragi ție trăiesc. Probabil da, dacă îți permiți să uiți cât de binecuvântat ești zilnic în mii de feluri și îi dai voie creierului tău reptilian să preia controlul ca să muști din oameni.

Pentru o Românie cu fețe zâmbitoare, pentru nemurirea zâmbetelor pe chipurile noastre și ale copiilor noștri,